„Spiritul locului”, DINU MIREA despre „Sipetul din Călineşti”

Pro Saeculum nr.1-2/2012, pp. 191-192

INFO CULTURAL
DINU MIREA
BREVIAR EDITORIAL

                                                                     Spiritul locului

îngerii îţi dau veşmântul lor
tot ce faci e să alergi
să-ţi vizitezi străbunii

            Născută la Botoşani, crescută şi educată la Călineşti-Bucecea, unde se păstrează, până azi, urme de Eminescu, satul cu bătrânul păr busuioc / pe care-l sădiseră strămoşii, şi multele poveşti ce i-au înmiresmat copilăria, licenţiată şi masterandă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, Raluca Pavel vine spre poezie cu uimirea şi candoarea copilului de altădată, ce se deschide spre lume, trăieşte/retrăieşte cu încredere nedezminţită starea paradisiacă, pe care o simte/înţelege, acum, ca pe un spaţiu iniţiatic pentru cei meniţi să se împărtăşească din luminile satului patriarhal, cu fugoase şi nu întotdeauna dorite alunecări în prezent. Cartea[1], cu care debutează aceasta, nu surprinde tematic, nici prin inventivitate imagistică, lexicală ori sintaxă poetică, ci cucereşte/seduce prin naturaleţe, prospeţime, o sensibilitate ascuţită ce o ajută să treacă de „uşa interzisă” (un fel de cameră Sambô), dincolo de care avea să devoaleze, cutremurată, o nouă realitate ce se cerea explorată: deschisei uşa, scârţâi a ceai de pir / uşa ceea – dădea-nspre cimitir. Poeta se descoperă pe sine, fie privind înfiorată în sufletul-fântână, ce niciodată n-a secat, fie străbătând toposul magic, în care îşi dau întâlnire turla bisericii (probabil e vorba de Biserica Sf. Nicolae, ctitorită în 1813 de vornicul Costache Miclescu), conacul Micleştilor de pe deal, ce veghează de acolo satul de câteva veacuri bune, troiţa din mijlocul satului, livada plină de meri, peri, nuci, mai apoi, teiul din mijlocul ogrăzii, fie cutreierând câmpia până la piciorul casei bătrâneşti, de unde se ridică ocrotitoare şi pline de îngrijare siluetele părinţilor, bunicilor, alături de care – uneori – îşi vizitează străbunicii / care locuiau aproape de inima îngerilor, fie îndrăznind să calce, temătoare, înspre ţinutul Morţii, apelată cu un familiar Soro, nu vreau să alunec printre nori / eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara…, conştientă că nu va obţine vreodată tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Între chemarea năvalnică a vieţii şi cea răscolitoare a Morţii, poeta alege, fără să ezite, lumea solară a satului şi copilăriei în imagini tremurate molatic şi aburite de aburul emoţiei încă vii. Spune aceasta, cu înţelepciunea omului matur: aveam povestea pământului / întipărită pe tălpile goale.

            Din sipetul amintirilor şi al poveştilor, făptura poetei răsare cu atât mai vie şi mai luminoasă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu sufletul de mână, de cer şi de „curăţenia” îngerilor, la întâlnire cu umbrele străbunilor, în cimitirul din sat, ca şi cum ar pregăti-o, cu nesfârşită răbdare şi tandreţe, pentru marea plecare. Mai ales iarna, ne spune, în Călineşti / e greu să deosebeşti / îngerii de oameni, poate şi pentru că ei cunosc mai bine soarele. Simplitatea şi graţia desenului liric nu exclud, ba dimpotrivă, îşi asimilează elemente epice disipate, mai apoi însufleţite de nevoia irepresibilă de dragoste, puritate şi înălţare: aşteptam să-mi iau zborul / bunicule, de ce n-am aripi? Rafinamentul discursului, alcătuit astfel, ca un mic edificiu lirico-epic, stă în dozarea atentă a interogaţiilor, uimirilor, alternanţei surprinzătoare de lumini şi umbre într-un teritoriu puternic marcat afectiv, a cărei stăpână autoritară vede în suflet suprema valoare, iar în poezia de regim mnezic – şansa ei de mântuire, pavăză în faţa răului şi a morţii, ea însăşi acceptată în intimitate. Adevărata spaimă, ce o încearcă, nu e momentul „plecării” (în fapt, o altă treaptă în perpetua ei devenire iniţiatică), ci vidul afectiv: nu vreau să mă omoare / seceta din suflet.

            Cu alte cuvinte, Raluca Pavel este o poetă a inimii, înainte de orice, dar asta nu înseamnă că livrescul, concretizat într-o reţea de referinţe culturale, ar lipsi din alcătuirea ei psiho-intelectuală. Autohtonizarea (moderată) a reperelor mitologice greco-latine aminteşte – vag – de amestecul halucinant de zei, oameni şi fapte din realitatea cotidiană, aşa cum ne apare în „Cantonul 248” al lui Liviu Ioan Stoiciu, cu diferenţa esenţială că la poetul vrâncean e vorba de o viziune coerentă şi mijloace neo-expresioniste, în bună măsură, pentru că, până la urmă, singurul lucru ce îi apropie pe cei doi ar fi fascinaţia constantă pentru matricea rurală. Deşertându-şi tolba cu amintiri, la peste două decenii distanţă, memoria afectivă a maturului identifică un ibric vechi cu acea cutie a Pandorei, de unde s-au revărsat toate relele peste lume, mai apoi vede în bunica sa o variantă autohtonă de Pygmalion, în timp ce copila (un ghemotoc cu păr de aur) de atunci nu era, neapărat, o Galatee, ci o Venus a câmpiei. Alături de bunicul ei, cu puterile urieşeşti ale inocenţei sale, transformă, asemenea regelui Midas, făina de porumb măcinată la moara / de la Mândeşti  în praf de aur. Nu lipsesc, din modesta plasă de repere culturale, Penelopa, Pegas, Nero, Zamolxe, farul din Alexandria, Toulouse-Lautrec şi Malevici, fără ca acestea să dea prea multă consistenţă discursului.

            Nici măcar scurtele fulgerări spre un trecut mai apropiat, tutelat de umbra străinului şi, probabil, a unei iubiri neîmplinite, nu pot tulbura conturul de poveste convertită în discurs liric, bântuit de nostalgii şi regrete, voluptăţi rătăcite în trecut şi resuscitate prin cuvânt. Privirea în urmă, lucidă şi neiertătoare, o însingurează şi-i intensifică trăirile: Nu mă spânzura, Doamne, de curcubeu / nu vreau să văd de sus durerea / brazilor mei din copilărie, în cazul de faţă curcubeul, sugerând suspendarea eului liric între două lumi, între atunci şi acum, cu o admirabilă credinţă în spiritul locului originar. Este de recunoscut frumuseţea unor texte, ce păstrează căldura sufletului sortit unei primeniri perpetue prin puterea întemeietoare a logosului, dar – la fel de adevărat – există, ici şi acolo, denivelări, lungimi supărătoare, mici neglijenţe, exprimări nefericite de genul norii care gâdilau / pe alocuri Călineştiul sau molia care plângea a remuşcare, aşa cum e greu de înţeles, ţinând cont de context, gâlceava poetei, aflată la vârsta copilăriei, cu Mefisto (?!!), când vine vorba despre moartea copilului Mitică, înghiţit de Siret. Pe ansamblu însă, „Sipetul din Călineşti” este o carte fermecătoare, iar Raluca Pavel  o promisiune certă pentru poezie.

                       

[1] Raluca Pavel, Sipetul din Călineşti, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 76 pag.

Mama mea, femeia din visul real

Am avut cea mai frumoasă copilărie pentru că mama şi tata au fost mereu acolo.
Am avut cea mai frumoasă copilărie, pentru că mâinile mamei mereu au mirosit a poveşti şi a pâine făcută în casă.

Nici nu mai ţin minte câte nopţi nu a dormit pentru că eu făceam febră din cauza durerilor în gât, nici nu mai ştiu câte comprese îmi punea pe cap şi câte lacrimi vărsa la capul meu, fără să ştie că i le simt alunecându-mi pe obraz. Mama m-a crescut cu sufletul, sărutându-mă pe frunte, de cele mai multe ori, când avea impresia că dorm. M-a învăţat că iubirea nu e numai declarativă, iubirea se demonstrează. Iubirea se simte, în poala ei îmi trecea toată nefericirea, în mâinile ei nu mi-era frică de ziua de mâine.

Am crescut cu poveşti. Poveşti la gura sobei din Călineşti. A avut răbdare să-mi citească, la infinit, aceeaşi poveste despre Heidi, fetiţa munţilor, pentru a-mi face pe plac. Deşi Călineştiul e o zonă deluroasă, îmi imaginam că stăm în creierii munţilor. Şi în povestea lui Heidi erau doi brazi în faţa casei şi în lumea ei cerul era plin de stele noaptea. Mama mi-a arătat câte visuri sunt pe cer sub formă de stele şi mi-a spus că, atunci când voi creşte, poate voi putea răsturna Carul Mic, dacă pe cel Mare nu-l voi putea urni. Nopţi de-a rândul stăteam sub teiul din ogradă numărând stelele. Mama mi le-a arătat pe toate.

Îmi continuam poveştile pe câmp în timpul zilei şi mama mă căuta disperată, până mă găsea. Mă certa că am îngrijorat-o, dar mereu se înmuia când îi aduceam albăstrele. Am învăţat să iubesc florile, natura şi animalele. Mama m-a ajutat să am grijă de puiul de găină pe care l-am rănit la un picior din greşeală şi de care nu m-am despărţit nici când a venit toamna şi am plecat la oraş. Mama a trebuit să aibă mai multă grijă de Crăcănici decât am avut eu, pe mine mă lăsa să citesc sau să mă bucur de jocurile copilăriei.

Mama a avut răbdare să-mi explice de sute de ori de ce e importantă gramatica şi de ce trebuie să am cultură generală. Era mereu atentă să nu-mi lipsească nicio carte din bibliotecă, ba mai mult, citea înainte cărţile pe care mi le recomanda, numai ca să mă intrige în momentul în care îmi povestea puţin din ele. Femeie literată, învăţa odată cu mine, culegea informaţii din toate părţile, mi le transmitea, să nu cumva să rămâna vreuna dintre noi în urmă. Aşa face şi acum. Mama e mereu la curent cu toate.

Deşi am fost un copil cuminte, mama ştia că o mint. Curios mi se pare că mama a ştiut mereu când. Nu bănuia niciodată, pur şi simplu ştia. Nu-mi zicea nimic, dar comportamentul ei mă făcea să recunosc. Am învăţat în timp, datorită mamei, că minciuna are picioare scurte şi nu aduce nimic bun.

Mereu a fost şi este şi acum o femeie cochetă. Mama a avut grijă să fiu mereu elegantă. Mereu a pus accent pe calitate. Nu contează ce e la modă, dacă pe tine nu te avantajează. Mama e o femeie naturală şi foarte frumoasă. Sufletul meu e mai frumos datorită ei.

Sensibilă, mereu îşi ştergea lacrimile când ne uitam la vreun film gen dramă sau când auzea de povestea tristă a unui copil. A ajutat tot timpul necondiţionat şi pe oricine, fără rezerve. Cum face şi acum. M-a învăţat ce-i omenia şi că dacă un om are nevoie, mereu îl pot ajuta cu ceva bun. Chiar şi cu un gând.

Are un simţ al umorului incredibil. Nici nu ai crede că o femeie aşa rafinată, elegantă, distinsă şi serioasă poate face haz de necaz. Glumele ei au mereu sfaturi de viaţă în ele.

Mama mea e familistă, a făcut totul pentru familie. A visat, a iubit, a crescut, a educat. Datorită ei şi datorită tatei sunt ceea ce sunt.

Când plâng, când râd, când sunt sus ori cad, o sun pe mama. Sper să o pot suna la infinit. Mama să fie mereu acolo.

Mamă, sunt suflet rupt din al tău, altfel, nimic nu ar avea sens. Sunt inimă din a ta, aşa am învăţat că a oferi te face un om mai bun şi mai fericit. Am învăţat, mamă, că fără tine aş fi nimic. Naşte-mă şi creşte-mă iar, mamă, să rescriem Sipetul la nesfârşit!

Sper ca într-o zi să fiu ca MAMA.

Cu gândurile-n cioc

Nu-mi mai văd capul de treabă
plec înspre lucerna de la marginea dealului
îmi iau coasa cu mine,
tai gândurile
fir cu fir, de la rădăcină
le cosesc fără milă
ca în Călineştiul ars de soare
totuşi, le culeg cu grijă
le prind în ciocurile rândunicilor
care şi-au făcut cuib sub streaşina casei
să le ducă o vreme în ţări străine
să aibă timp să respire
ştiu că se vor întoarce
cu ele-n cioc

(poem din Sipetul din Călineşti)

Lansarea volumului de poezii „Sipetul din Călineşti”

Mulţumesc prietenilor mei care s-au ocupat de afiş, Alexandru Danu şi Ciprian Pantea! :*:*:*