Arhive pe etichete: adolescenti

Suflet de mamă

– Poate mâine nu te duci la pescuit, îi spuse Alessia tatălui său de cum acesta intră în casă, cu puţin după lăsatul serii. E şedinţă cu părinţii şi diriga mi-a spus foarte cinic: ar fi cazul să se mai intereseze şi taică-tu de tine, că nu l-am văzut de nici nu mai ştiu când. Mă disperă diriga asta, doar ştii, tati, că eu învăţ…
– Bună Alessia, nu ştiu ce să zic despre mâine, mi-a spus Robert să mă duc cu el în alt loc pe mare, unde a descoperit un banc de peşti. Ştii cât ghinion am avut în ultima vreme cu pescuitul…
– Mda, mereu pui pescuitul înaintea mea. N-ai decât să nu te duci, nici nu am nevoie, mereu m-am descurcat singură, oricum să nu spui că nu te-am anunţat. Şedinţa e mâine după amiază la 5, spuse adolescenta cu un aparent aer de resemnare. Aj prins azi ceva? Ce mâncăm?
– Pun imediat de mămăligă. Mă ajuţi la curăţatul peştilor?
– Nu, nu, mă duc să învăţ. Mă chemi când e gata.

Alessia se închise în cameră, dându-i tatălui său impresia că se duce să înveţe. Casa mică, de două camere, de pe malul mării, zona 2 Mai – Vama Veche, avea peste 100 de ani. După moartea Cameliei, mama fetei, cu banii agonisiţi, Cătălin reuşi să o cumpere şi să o amenajeze decent, nu suporta să stea în acelaşi apartament cu socrii. Nu era modern mobilată, nici pe departe, dar tatăl făcea tot posibilul să-i asigure fetei pâinea de toate zilele. Se trezea cu noaptea în cap, în fiecare dimineaţă la ora 2, la 3 era deja în larg. Deşi cu greu îşi putuse cumpăra o plasă, în ultima vreme îşi lua doar undiţa cu el. Cu chipul şi mâinile arse de soare, îl puteai asemăna cu un indian pierdut pe mare, dar nici soarele, nici furtunile care de multe ori l-au apropiat de Bulgaria nu îl puteau determina să renunţe la pescuit. Ajungea acasă seara, după 8, strângea hainele aruncate peste tot de Alessia, îi pregătea mâncarea, îi făcea pachet pentru a doua zi la şcoală şi adormea. În ultima vreme, tânăra de 16 ani nu mai vroia să cineze împreună. Se închidea în cameră, dar Cătălin ştia că nu rămâne pentru mult timp acolo. Deschidea fereastra, ieşea şi mergea fără a se opri până pe malul mării, pe stânca de la piciorul apei. O fi vârsta asta mai dificilă, o să-şi revină, nu e bine să o cert, o poate apuca pe căi greşite, e vârsta la care simţi nevoia de foarte multă libertate. E bine să creadă că nu ştiu nimic…bine că învaţă măcar.
A doua zi, la ora 5, Cătălin era alături de alţi 12 părinţi la şedinţă. Nu avea emoţii, ultima oară când fusese la şedinţa cu părinţii, acum două luni, Alessia a fost foarte lăudată. Minte ascuţită, spirit independent, obiectivitate înnăscută şi memorie extraordinară. Copila nu ştia, dar tatăl participase la toate şedinţele cu părinţii la care fusese chemat. Credea că e mai bine să nu o anunţe, copilul nu trebuie să înveţe de frică sau de reacţia lui în urma întâlnirilor cu profesorii, ci pentru el însuşi, dezvoltându-şi astfel responsabilităţi de mic. Responsabilitatea Alessiei era să înveţe, dar nu ca urmare a fricii de reacţia celorlalţi, ci ca urmare a unei gândiri obiective că acest lucru o ajută doar pe ea. Diriginta ştia planul tatălui şi pentru că mergea, nu îi spunea Alessiei cât de des venea, de fapt, tatăl său la şcoală. Şedinţa asta ar fi trebuit să fie ca toate celelalte. Diriginta salută părinţii, îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra catalogului să citească cele mai mici note ale elevilor. Aşa făcea mereu.
– Apetrei Simina – 7 română, 6 matematică; Bleonţ Costel – 3 română, 5 istorie; Mineriu Alessia – 4 matematică, 5 română.
Tatăl o privea pe dirigintă fără a-i veni să-şi creadă ochilor.
– Doamna dirigintă, cu tot respectul, cred că este o confuzie…
– Nu, vă rog să rămâneţi după şedinţă la o discuţie privată. În ceea ce priveşte pregătirea elevilor, cred că ar fi bine să încheiem un pact cu profesorii, să-i pregătească mai…

Cătălin nu o mai auzea pe femeie, deşi nu îşi putea dezlipi ochii de pe ea. Nu-i venea să creadă urechilor, Alessia îi spunea mereu că învaţă. Inima îi trăgea pumni în uşa pieptului şi simţea cum i se înmoaie picioarele. Bine măcar că stătea pe scaun, că ameţeala îl cuprinse cu totul. Vedea alb, nu mai putea gândi nimic, era într-o stare de gol mental, depersonalizare şi negare. Întotdeauna avuse grijă să-i ofere Alessiei tot ce avea mai bun. Pentru ea lupta, pentru ea se trezea cu noaptea în cap, fără să cunoască ce înseamnă să te bucuri de o zi liberă. Încerca din răsputeri să suplinească lipsa mamei care a murit înainte de a-şi putea ţine în braţe copilul atât de mult dorit. I-a promis Cameliei că o va iubi ca pe ochii din cap şi mereu s-a ţinut de cuvânt.

– Domnule Mineriu….domnule Mineriu?
– Da, mă scuzaţi, eram luat de gânduri…
– Putem discuta acum?
– Sigur.
– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar situaţia Alessiei e gravă.
Cătălin îşi muşcă buza de jos cu atât de multă putere, încât avu pentru o clipă impresia că îi va ţâşni sângele împroşcând-o pe profesoară. Îşi ţinea mâinile la spate, să nu se observe cât de aproape este să şi le frângă. Mâini aspre, arse, pline de bătături şi cute adânci.
– De aproape o lună e total absentă. Comportamentul ei ar fi într-un fel specific vârstei, dacă nu ar fi atât de pronunţat. Nu o mai bucură nimic, nu o întristează nimic, nu are nicio pasiune, a renunţat la pictat după ce ultimul ei tablou, realizat acum trei săptămâni înfăţişează o femeie care îşi ia zilele, tăindu-şi venele şi umplând cada dintr-o baie cu sânge. Notele ei au scăzut pe zi ce trece, parcă nici nu trăieşte. Nimic nu mai contează pentru ea. La ultima oră de dirigenţie pe care am avut-o acum două ore cu clasa, tema abordată a fost responsabilitatea de a fi părinte. Ea a reacţionat cel mai grav, ceea ce mă face să cred că trece printr-o traumă.
– A spus ceva? întrebă Cătălin plecându-şi privirea.
– A spus că unele femei nu se nasc pentru a fi mame. Şi nu se referea la ea. Imediat a început să plângă şi a părăsit clasa fugind. Aveţi idee despre ce vorbea, ce se întâmplă cu ea, ce ar trebui să facem?
Ca şi cum i s-ar fi revelat secretul atitudinii fetei sale, Cătălin o rupse la fugă, lăsând-o pe dirigintă cu gura căscată. Ce familie de ciudaţi, ajută-i Doamne, totuşi sunt oameni buni!

Bărbatul alerga ca şi cum îi era teamă să nu piardă trenul, ultimul în care avea să se urce fiica sa. De multe ori a simţit că se duce pe malul mării să vorbească cu mama ei, dar niciodată nu fusese supărată pe ea, o păstra ca pe o icoană.
Nici nu-şi dădu seama când ajunse acasă, aproape că trânti uşa de la intrare, uitându-se buimac în toate direcţile. Nu era mare casa, dar i se părea infinită în momentele alea, asemănătoare labirintului Minotaurului, despre care citise în copilărie, dar pe care nu şi-l imaginase niciodată cu adevărat. Se rugă să-şi găsească fiica repede, dar nu vedea niciun ghem de aţă. Trezeşte-te, nu e nicio fată de-ale lui Minos aici, nu vorbim de Ariadna, vorbim de Alessia! Unde e Alessia?
– Alessia… Alessia, am venit acasă! Alessia! bărbatul simţea cum vocea începe să îl lase.
– Ce cauţi la ora asta acasă? Trebuia să vii după 9, se auzi o voce gâtuită din baie.
Cătălin se îndreptă împletucindu-se înspre locul de unde se auzea glasul fiicei sale.
– Am venit mai repede să mai stăm şi noi împreună, nu prea am petrecut mult timp în ultima vreme…
– Pleacă, nu vreau să te văd, du-te pe mările tale, du-te şi lasă-mă!
– Alessia, ce se întâmplă cu tine? Deschide uşa, hai să discutăm!
– Eşti un mincinos! Pleacă, spuse copila înecată de lacrimi.
– Nu te-am minţit niciodată, crede-mă! Lasă-mă să intru!
– De ce nu mi-ai spus că mama s-a sinucis după ce m-am născut pentru că nu mă vroia? De ce? De ce m-ai lăsat să o iubesc?
Cătălin se izbi cu putere în uşă până o dărâmă. Se repezi la fiica sa, spunându-i:
– La naştere, viaţa uneia dintre voi era în pericol. Mama ta a renunţat la a ei din dragoste pentru tine, ca tu să trăieşti…
Într-o baie de sânge, Alessia nu îl mai auzea. Îşi aminti de ultimul său tablou, fără a şti atunci pe cine pictase.

3 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Cea mai frumoasă tristeţe din lume

„Tristeţile lasă în urma noastră dâre amărui. De clipele triste nu vrem să ne aducem aminte, le alungăm în fund de suflet şi încercăm să le facem uitate, ca să putem păşi mai departe. Tânjim după bucurie, visăm să avem mereu motive să zâmbim, să plutim, să ne putem declara posesorii secretului miraculos al fericirii. Există o singură tristeţe de care ne va fi întotdeauna dor, tristeţea din dragoste. Dulce-amar, sentimentul iubirii neîmpărtăşite are un farmec pe care nu-l poate egala niciuna dintre celelalte trăiri.

În viaţa fiecăruia dintre noi există o poveste de inimă albastră. Toţi am iubit şi nu ni s-a răspuns, măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi a simţit gustul de neuitat al aşteptării febrile, al speranţei disperate, al dorinţei înfrânate dureros. Să iubeşti chiar dacă ştii că fiinţa spre care îţi îndrepţi gândurile te priveşte ca pe un străin pare, dacă priveşti cu ochi lucid, o nesăbuinţă, o pierdere de vreme, un gest inutil. Şi totuşi, nu există nimic mai frumos decât o iubire curată, în care nimic nu s-a întâmplat, dar totul este încă posibil.

Când iubeşti fără a fi iubit exersezi mai intens, mai fierbinte ca oricând, speranţa. Constaţi abia mai târziu, când, în sfârşit, soarta îşi va dărui poveştile împărtăşite către care tindem cu toţii, că nimic nu egalează dulceaţa viselor şi a reveriilor de odinioară. Să arzi, să tânjeşti, să suferi mocnit, să ştii că trebuie să-ţi concentrezi toată lumina sufletului pentru a te face văzut, având puterea de a nădăjdui că totul se va sfârşi romantic şi fericit, ca în poveşti, cu o îmbrăţişare, este un exerciţiu de suflet pe care nu-ţi este dat de prea multe ori să-l repeţi. E nevoie de multă tinereţe şi de multă puritate ca să poţi îndura chinurile tandre ale iubirii neîmplinite.

Pe măsură ce anii trec, devenim tot mai grăbiţi, tot mai pragmatici, mai concreţi.  Avem nevoie de dovezi de dragoste grabnice şi orice întârziere a răspunsurilor pe care le aşteptăm ne face să capitulăm fără prea multe regrete. Încet-încet, oamenii încep să-şi considere sentimentele investiţii. De pe urma lor se cuvine să aibă profit, cât mai mare, cât mai rapid. Lipsa de răspuns e considerată o ameninţare cu falimentul. Iubirile neîmpărtăşite, superbele amoruri frisonante se întâmplă rar, poate doar o dată în viaţă. Iar tristeţea lor frumoasă ne rămâne pentru totdeauna în suflet, trăire irepetabilă şi preţioasă. Nopţi lungi. Nesomn înfiorat. Dimineţi în care te trezeşti numai  ca să-ţi iei de la capăt adoraţia devenită rost şi ţel. Gesturi a căror fâstâceală naivă are o splendoare adolescentină. Scrisori parfumate pe care n-ai avut niciodată curajul să le trimiţi. Senzaţia înstăpânită că tot ceea ce faci se întâmplă numai şi numai pentru că dragostea ta există. Toate definesc iubiri timide, frumoase, întristate, neîmpărtăşite. Atunci când iubeşti fără să aştepţi nimic în schimb, simţi că trăieşti într-o lume guvernată de legi ale sentimentelor, în care norii se adună fiindcă făptura iubită se încruntă, iar soarele răsare, în fiecare dimineaţă din pricina dragostei tale. Naiv şi caraghios, reconstruieşti lumea după alte măsuri, care însă o fac mai frumoasă.

Mai târziu, peste ani, când deja ţi-ai istovit puterea de a iubi nebuneşte, ţi se va face dor de tristeţea poveştilor trăite mai mult în vis. Şi ai să-ţi doreşti să colorezi, măcar pentru o clipă, viaţa ta tihnită, cu un gram de nenoroc în dragoste, cu o undă de suferinţă îndrăgostită. Pentru că nu exista alta mai frumoasă şi mai de neuitat decât tristeţea din dragoste, cea mai dulce tristeţe de pe lume.”

Naţional

5 comentarii

Din categoria Blog