Arhive pe categorii: Proza scurtă

Portret cuvintelor

Trecuseră cinci ani de când David îşi pierduse soţia şi fetiţa în accidentul auto. Individul care provocase accidentul fugise de la locul faptei, dar toţi ştiau că incidentul a fost premeditat, David fiind foarte invidiat pentru talentul său. Nu a mai ieşit din casă de atunci, iar mass media, care era obişnuită să-l aibă, cel puţin odată la câteva luni pe prima pagină a ziarelor, bănuia că pictorul s-a stins de durerea singurătăţii. David îşi vânduse apartamentul de două camere şi îşi cumpără o garsonieră la periferia oraşului, pentru a se feri de ochii curioşi ai oamenilor, dar şi pentru a avea bani cât să trăiască decent o vreme. Nu se mai gândea de mult timp la pictura iar, dacă o făcea, era pentru a-şi reproşa timpul petrecut cu pensula în mână şi cu şevaletul în faţă, timp pe care l-ar fi putut petrece cu familia sa. Costurile vieţii începeau să devină din ce în ce mai contrângătoare, iar banii agonisiţi erau pe terminate. David îşi reaminti peisajele redate cu patimă pe pânză şi brusc, parcă auzi vocea soţiei sale: „Davide, mai lasă natura, peisajele, încearcă să imortalizezi chipuri. Pe mine de ce nu vrei să mă pictezi?”. „Este timp pentru toate”, era mereu răspunsul bărbatului. La cei 35 de ani ai săi, David era îmbătrânit înainte de vreme, iar lacrimile pe care le vărsa când se gândea la viaţa lui nu făceau altceva decât să-i evidenţieze ridurile.

Dimineaţa aceasta de mai fu diferită faţă de altele. David se ridică din pat şi puse mâna pe telefon.

– Ce faci, Luca? îşi întrebă fugitiv fratele. Am o rugăminte la tine. Îmi aduci şi mie pânzele, pensulele şi toate celelalte materiale din depozit când vii pe aici?

Mut de uimire, Luca se bucură în sinea sa, aşteptând de mult timp acest moment.

– Te reapuci de pictat? Ţi le aduc, cum să nu…

– Şi poţi să dai şi un anunţ în ziar? Aş vrea să sune în felul următor: „Pictor, realizez portrete la comandă, după cerinţele clienţilor. Marius Vincente”…

– Eşti sigur că asta vrei? Crezi că te vei descurca? Portrete…mă gândeam că tot la peisaje te gândeşti..şi numele…de ce nu vrei să trecem numele tău? se nedumeri Luca.

– Nu am dispoziţia necesară pentru a îţi da explicaţii! Dacă vrei să mă ajuţi bine, dacă nu, nu, apelez la altcineva. Şi da, cred că mă pot descurca, se arătă David, mai mult decât indignat.

– În maxim două ore sunt la tine cu tot ce mi-ai cerut, spuse Luca mai mult pentru el, realizând că fratele său închisese telefonul.

Doi ani mai târziu. Tot oraşul vuia despre un portretist remarcabil, care adopta o tehnică nouă, apreciată în special de către clienţi. Se spune că Marius Vincente punea pe pânză cuvintele clienţilor. Era foarte retras, în garsoniera sa transformată în atelier şi deşi presa se zbătea să-i ia un interviu, răspunsul său negativ era categoric. Rar îl prindeai până şi la telefon. Fratele său era cel care răspundea, aranja şedinţele de pictură şi refuza conferinţele de presă la care era invitat Marius. Telefonul sună, iar sunetul său îl trezi pe Marius din visarea datorată unei ploi tomnatice.

– Bună ziua, aş dori să mă programaţi pentru un portret, dacă se poate. Numele meu este Alma Ştefănescu. Cam când m-aţi putea programa? se auzi în receptor o voce melodioasă, dar hotărâtă şi cu o dicţie de invidiat.

– Bună ziua, doamnă! Azi sunt cam ocupat, dar mâine pe la ora 10 credeţi că puteţi veni? întrebă Marius, încă ameţit de zgomotul picăturilor de ploaie.

– Este perfect. Voi fi mâine acolo.

– Adresa este..doamnă? mai sunteţi pe fir? Fir-ar, spuse Marius şi puse receptorul în furcă.

A doua zi, la ora 10, Alma intră în garsonieră, uşa fiindu-i deschisă de Luca. Acesta  o rugă pe femeie, după scurte politeţuri, să nu se mişte de pe canapea în timpul şedinţei, deoarece îi distrage atenţia lui Marius. O avertiză că, dacă nu respectă această indicaţie, şedinţa se va termina fără a putea fi reluată. Alma păru să înţeleagă avertizarea, deşi zâmbi ştrengăreşte.Fu condusă în micul atelier, unde îl observă pe Marius în spatele şevaletului. Figura sa îi amintea de cineva, dar nu putea spune de cine. Gândurile îi fură întrerupte de vocea puţin răguşită a lui Marius:

– Doamnă, vă rog să vă aşezaţi comod pe canapea şi să îmi spuneţi ce vedeţi dumneavoastră în momentul în care vă uitaţi în oglindă. Cum sunteţi dumneavoastră, cum este chipul dumneavoastră, ochii, nasul, buzele, părul…

Alma îl privi uimită, dar ştia că pictorul are ciudăţeniile lui. Roti ochii mari prin cameră şi se simţi apăsată de albul din ea şi de simplitatea acesteia. În afară de canapea, de scaunul pictorului, de şevaletul acestuia şi de o măsuţă pe care avea aşezate nuanţe fel de fel, într-o ordine aproape deranjantă, camera era goală.

– Doamnă, vă rog să vă descrieţi…menirea mea este să redau pe pânză aşa cum vă vedeţi dumneavoastră, nu cum vă văd eu.

Alma, o femeie în general foarte sigură pe ea, începu timid:

– Părul îmi cade în valuri pe umeri şi e atât de negru încât pământul întreg pare a-mi încadra chipul. Tenul îmi este alb…Alma se opri, atingându-şi faţa atinsă puţin de primele semne ale trecerii timpului.

– Continuaţi, vă rog…

Alma se ridică de pe canapea şi se îndreptă pe vârfuri înspre fereastră. Contemplă puţin frunzele ce se lăsau furate de vânt, după care îşi atinse buzele:

– Buzele mele nu au mai fost sărutate de ceva vreme, ceea ce le dă un aspect poate puţin cam aspru. Se uită la Marius şi îl observă cum degetele sale pluteau pe pânză, deşi privirea îi era în altă parte. Se aproprie de pictor, încet, fără a-şi face simţită prezenţa.  Ochii mei verzi, spuse ea şoptit, îmi aduc aminte de toate câmpiile pe care le văd în mijlocul verii.  Marius o reda pe pânză exact cum se vedea ea. Brusc, Luca îşi făcu apariţia, foarte agitat, spunându-i că şedinţa s-a terminat şi că este rugată să părăsească locuinţa. Femeia observă cum Marius îşi frecă mâinile şi cum se întoarce cu faţa înspre perete.

– La revedere, doamnă, sunt dezamăgit…

– A fost o scăpare, vă rog să mă scuzaţi…nu putem continua?

– La revedere, am spus!

Două zile mai târziu. Luca, având o cană de cafea în mână, îşi aruncă ochii pe ziarul din faţa sa. Rămase mut de uimire: „Portretistul care redă chipuri prin cuvinte. Portretistul Marius Vincente trăieşte într-o lume pe care puţini şi-ar fi putut-o imagina. Operele sale, adevărate capodopere redau exact chipurile oamenilor, într-o manieră deosebită, aşa cum se percep aceştia. Maestrul, care a început o nouă viaţă sub numele acesta – Marius Vicente, nu este altul decât David Terente, pictorul care şi-a pierdut soţia şi fiica într-un teribil accident de circulaţie în urmă cu cinci ani şi pe care toţi îl credeau mort. I-au murit doar ochii, dar lumina din spatele acestora continuă să strălucească, deşi o fac în întuneric. Marius Vicente, deşi nu poate vedea capodoperele create, nu se lăsă doborât de întuneric.” Articolul era semnat de o jurnalistă  al cărei nume era Alma Ştefănescu.

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Canapeaua neagră

Timpul o lovea peste faţă şi urmele pe care i le lăsa îi făceau zâmbetul din ce în ce mai inexpresiv. Cu fiecare zâmbet, fiecare rid îi ieşea mai bine în evidenţă. Cu fiecare zâmbet calm, simţea că a mai pierdut ceva. Încerca să surâdă cât mai rece, pentru a nu îşi face vizibile defectele. Poate de aceea, zâmbea şi mult mai puţin. La cei 29 de ani ai săi, Anastasia era de o frumuseţe rece. Buzele voluptoase, ochii verzi, cel stâng având  o mică pată căpruie, nasul mic şi puţin în vânt, părul de un blond ca al spicului de grâu,  făceau din Ania, cum o alintau cunoscuţii, o tânăra minionă ce încă întorcea privirile. Cu toate acestea, casa femeii era lipsită de oglinzi. Se ferea de ele ca de un coşmar care o tulbura de ani grei. În momentul în care era pusă în faţa unei oglinzi, secretara se metamorfoza, observându-şi toată urâţenia imaginară. Vedea cum îi ies monştri din ochi, de parcă toată răutatea celor din iad îşi găsiseră ascunziş în ei. Faţa i se deforma, gura devenea aproape vânătă,  strâmbându-se de parcă se pregătea să rostească cele mai dure cuvinte. Sângele îi pompa în obraji, de parcă cineva i-ar fi ciupit neîntrerupt. Frumuseţea Aniei devenea în oglindă  sinonimă cu diformitatea cea mai acută.

Se auzi un ciocănit în uşa Aniei. Niciun răspuns, iar mama Aniei intră nervoasă în camera neaerisită de zile întregi.

– Trezeşte-te, Ania, că o să te dea ăia afară! Nici măcar nu ştiu cum te suportă ăia acolo! Cred că nu au observat cât eşti de rea!

Ania deschise încet ochii, urmărindu-şi cu privirile mama care deschidea geamul. Zece minute mai târziu, Ania, deja îmbrăcată, lua micul dejun format din aceeaşi pâine, acelaşi gem şi acelaşi ceai. Monotonia făcea parte integrantă a vieţii ei. Termină de mâncat sub privirile critice şi batjocoritoare ale mamei, îşi pregăti la repezeală pachetul pentru serviciu şi plecă în pas alergător înspre cabinetul de avocatură. Facultatea pe care o terminase cu magna cum laude  nu a însemnat nimic fără relaţiile pe care nu le avea, deşi mintea ei ageră, de juristă a încercat de multe ori să facă faţă corupţiei. Neacceptând vreun compromis, Ania s-a mulţumit cu postul de secretară, sperând ca într-o zi să poată face legal dreptate în lume.

Transportul în comun a agitat-o extrem de tare, trăind cu impresia că lumea o vorbea, comentând atât despre hainele sale umile pe care şi le putea permite dintr-un salariu de 10 milioane, cât şi despre machiajul strident al cărei adeptă era.

Ajunsă la serviciu, Ania nu se gândea decât la întâlnirea cu psihologul pe care o avea de la ora 15.00. Acel om era singurul capabil să îi aducă puţină alinare sufletului ei zbuciumat, deşi părea să simtă pentru ea ceva mai mult decât pentru un pacient. Tresări când îşi aminti mâna psihologului alunecând peste piciorul ei şi un fior rece o străbătu la gândul că ceva nu este în ordine. Îşi reveni repede, gândindu-se la cuvintele încurajatoare ale lui Robert şi se linişti amintindu-şi că de trei luni el a fost singurul care i-a fost alături. Zâmbi, neauzind vocea ridicată a şefului care vroia două cafele cu lapte. Un potenţial client o trezi pe Ania din gândurile sale, aşezându-şi diplomatul pe biroul secretarei. Vru să-l conducă în biroul şefului, dar observă că acesta era lângă ea şi o privea iritat. Făcu cele două cafele, după care fu chemată în biroul şefului.

– Ania, nu ştiu ce se petrece cu tine în ultima vreme. Eşti tot mai aeriană, tot mai distrată, tot mai neatentă. Mi-ai greşit o mulţime de acte, nu eşti niciodată pe fază. Ania ascultă cu atenţie, prevăzând o concediere. Gândul îi fugi iar la Robert, la faptul că şedinţele erau scumpe şi că poate nu va mai avea cu ce să-l plătească, iar machiajul mov era parcă mai pronunţat decât în mod normal… Prin urmare, m-am gândit că ţi-ar prinde bine un concediu de câteva zile. Ce spui? Înmărmurită, Ania se simţea recunoscătoare faţă de acest om care, în majoritatea timpului, se arătase rece şi deloc empatic.

– Mulţumesc, sincer aveam nevoie de puţină relaxare. Promit să mă revanşez.

– Bine, Ania, dacă nu te mai simţi în stare să stai azi aici, poţi pleca. Poţi sta acasă cât vrei, dar nu mai mult de două săptămâni. Ne-am înţeles?

– Mulţumesc, şopti din nou Ania şi se îndreptă înspre biroul ei pentru a se pregăti de plecare. Înainte să plece, să gândi la Robert şi la faptul că astăzi îi va spune ce are ea pe suflet şi ce o macină de fapt. Un pas foarte important pentru recuperarea ei, de altfel. Gândul îi fu întrerupt de vibratul telefonului. La celălalt capăt era chiar Robert, care o anunţa că nu poate ţine şedinţa la ora 15.00 şi că dacă este posibil ar vrea să o mute la ora 10.00, adică în mai puţin de 20 de minute. Ania acceptă. Vocea lui Robert suna puţin dubios, dar Ania se gândi că probabil este şi el măcinat de probleme personale. Îşi adună la repezeală lucrurile şi ieşi din cabinetul de avocatură zâmbind rece. În mai puţin de 10 minute, ciocănea la uşa lui Robert. Aceasta se deschise, iar Robert cu un surâs ademenitor o pofti să intre.

– Scuze dacă am ajuns mai repede, dar mi-au dat concediu la serviciu şi nu mai avea rost să mă mai duc până acasă.57449604

– Nu e nicio problemă, Ania, uite până atunci putem bea şi noi ceva. Măsuţa de cafea era deja aranjată cu două pahare de şampanie. Ania se uită lung şi neîncrezător la el. Robert se apropie de ea pentru a închide uşa şi, profitând de neatenţia  Aniei, o încuie cu cheia. Se apropie iritant de mult de Ania şi îi spuse:

– M-ai atras din prima clipă în care te-am văzut. Trebuie să te am. Nu încerca să ţipi, pentru că nu te aude nimeni. Lasă-te doar purtată de val şi totul va fi bine. Ania, speriată şi plângând, încercă să prosteteze, dar puterea bărbatului de 35 de ani o imobiliză. Robert o violă pe canapeaua neagră pe care ea stătuse de atâtea ori, confesându-i-se.

Două săptâmâni mai târziu. Robert, un cititor înrăit al ziarelor, citeşte pe prima pagină a unui cotidian: „Tânără de 29 de ani, însărcinată în aproape două săptămâni şi-a încheiat socotelile cu viaţa”. Atras de titlul dramatic, citi primele fraze din articol: „A.A., în vârstă de 29 de ani, a fost găSleeping_pill_suicide_by_EViL_KiTTeehsită ieri moartă în locuinţa sa. Decesul a survenit în urma unei supradoze de medicamente. Sinuciderea femeii a fost programată, drept dovadă biletul de adio, găsit lângă corpul inert al femeii. „Toată viaţa am fost traumatizată, iar motivul l-am ştiut doar eu şi mama. Am fost rodul unui viol, iar mama nu m-a putut niciodată privi altfel decât ca pe cel mai mizer şi murdar lucru din viaţa ei. Toată viaţa mea am încercat să scap de această imagine a bărbatului care a violat-o pe mama, ascunzându-mă sub diverse aparenţe: machiaj strident, vorbe, comportament. Acum două săptămâni, un bărbat în care aveam încredere totală a repetat greşeala tatălui meu, cu mine. Nu puteam să risc faptul că bebeluşul pe care urma sa-l nasc să ducă aceeaşi viaţă de stigmată pe care am dus-o eu.” Nu se cunoaşte identitatea violatorului.”

6 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză