Arhive pe categorii: Proză

Poveste din casa morţilor

Trenul gonea ca o femelă ghepard ce a studiat vreme îndelungată vânatul şi acum cunoaşte, fără doar şi poate, destinaţia. La fiecare capăt de drum, ceva se naşte. În femela ghepard se naşte bucuria că îşi poate hrăni puii. În Mirela se năştea dorinţa de nou, de a-şi construi un viitor, de a începe o nouă viaţă, printre oameni diferiţi, printre colegii ei de facultate. Cu „Amintiri din casa morţilor” în mână, tânăra de 18 ani avea să-şi petreacă cele opt-nouă ore de călătorie de la Botoşani la Cluj, intrând în lumea întunecată a lui Dostoievski.

Trenul opri în prima staţie, trăgându-şi sufletul asemenea ghepardului ce îşi dozează energia pentru a-şi atinge scopul. Sper să nu urce nimeni la staţia asta, poate reuşesc să citesc totuşi cartea, gândi Mirela, îndepărtându-şi cu atenţie zuluful blond ce îi acoperea fruntea înaltă. Înainte să-şi poată continua gândul, un bătrân trase de uşa compartimentului. Vis, îşi spuse tânăra.

– Bună ziua, ce bine că nu voi călători singur! Până unde mergeţi, domnişoară?
Mirela abia îşi putea masca ironia şi, deşi intenţiona să-i răspundă bătrânului astfel încât să nu o mai deranjeze tot drumul, cuvintele era bună înainte să intraţi dumneavoastră în compartiment i se opriră pe vârful limbii, prinse ca-ntr-o închisoare cu dinţi în loc de gratii. Nu era răutăcioasă de fel, dar ţinea cu tot dinadinsul să termine cartea de citit. În fond, era una dintre cele mai sensibile tinere ce în curând avea să-şi ia adio de la adolescenţă.
– Bună ziua, merg până la Cluj. Dumneavostră?
– Eh, eu te însoţesc numai până la Gherla, mă duc acolo să-mi văd nepoţica. S-a născut ieri!
– Sunteţi un om fericit, să vă trăiască!
– Mulţumesc din suflet, e a doua mea nepoţică! Vom fi, prin urmare, colegi timp de câteva ore! Ce citiţi acolo?
Mirela strânse instinctiv cartea, ca şi cum nu ar fi vrut să o dea nimănui. Totuşi, nu i-o cerea nimeni.
– Amintiri din casa morţilor…
– A, da, mare gânditor şi analist al sufletului şi psihicului uman omul ăsta. Am citit-o şi eu în tinereţe, când eram cam de vârsta ta. De atunci mă bântuie o frază…e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a rândul în tovărăşia lui!. Tot timpul mă întreb ce se ascunde în spatele lucrurilor pe care am impresia că le cunosc. Pe dumneavoastră ce frază v-a marcat până acum?
– Păi, nu am trecut încă de prima pagină, dar cum o găsesc, v-o spun…, spuse Mirela sperând că discuţia cu bătrânul se va opri aici.
– Apropo, de când cu cititul lui Dostoievski, mereu când mă gândesc la el, îmi vin în cap următoarele…
Numai idei are omul ăsta, oare nu o să mă lase deloc să citesc? gândi tânăra afişând un zâmbet fals.
– Care este importanţa virgulei în viaţă?
– Nu ştiu care e importanţa virgulei în viaţă, spuse Mirela apăsat. Tocmai am dat bac-ul, chiar are impresia că mă mai interesează? Doooamne, cu ce ţi-am greşit?
– Virgula schimbă vieţi, aşa cum o călătorie poate schimba destinul unui om. Ia fii atentă aici. Dacă spun „Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte”, putem schimba viaţa unui om în bine sau măcar îl salvăm de la pedeapsa cu moartea. Dar, dacă spun, „Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte” îl acuz. Nu?
Mirela îl privea cu ochii larg deschişi pe bătrânelul din faţa ei. Un om mic şi îndesat, pe la 60 de ani, proaspăt bărbierit şi cu o cămaşă de culoarea laptelui. Îmbrăcat de sărbătoare, doar mergea să-şi ţină pentru prima oară nepoţica în braţe. Îl privea altfel pe acest bărbat, în aparenţă citit şi cu o vastă experienţă de viaţă. Vroia să spună ceva, dar se mulţumi să-i zâmbească sincer şi se afundă în Casa Morţilor.

Citi fără oprire până când trenul poposise în staţia Vama şi un bărbat mărunţel la vreo 40 de ani, deschise cu greutate uşa compartimentului în care se aflau cei doi. Bătrânul se trezi din moţăială şi se frecă cu patos la ochi, apoi îl privi pe noul venit.

– Bună seara, spuse bâjbâit bărbatul.
– Bună seara, îi răspunseră la unison cei doi pasageri, ca şi cum se înţeleseseră din priviri că bărbatul ce le-a păşit „pragul”, nu va face altceva decât să le disturbe liniştea. Cele două cunoştinţe mai vechi rămaseră surprinse vâzând cum bărbatul îşi pune rucsacul lângă el, singurul bagaj de altfel şi se aşază liniştit lângă bătrân. Îl priveau cu uimire, fără a şti de ce.
Costică se mulţumi să le zâmbească timid celor doi, apoi lăsă privirea în jos. În timp ce-şi cobora privirea, atât de uşor ca mâna unei mame ce-şi mângâie abia perceptibil copilul în timp ce doarme pentru a nu-l trezi, văzu numele cărţii pe care o citea Mirela. Înghiţi în sec. Îşi frecă mâinile şi piciorul drept începu să-i tremure. Vru să spună ceva, dar se opri. Cei doi îl urmăreau cu atenţie, aruncându-şi priviri pe ascuns.
– Ştiu că v-aţi dat seama, reuşi Costică să  articuleze.
– Să ne dăm seama de ce? întrebă bătrânul îndreptându-şi corpul în direcţia bărbatului.
– Ştiu că v-aţi dat seama că abia am ieşit din puşcărie. Bărbatul îşi plecă privirea aşteptând reacţia pasagerilor.
Bătrânul o privi pe tânără, dădu din cap în semn de aprobare şi îi zâmbi a linişte, să o asigure că e în siguranţă.
– De ce ne-am fi dat seama? În ochii tăi e doar remuşcare, regret, cauzele ar putea fi nenumărate. Cât ai stat acolo? spuse bătrânul calm, ca un tată ce nu-şi ceartă copilul, care e acolo când e nevoie de el, oricât de mare e greşeala fiului. Mirela nu putea scoate niciun sunet. Privea pe geam, deşi nu vedea nimic, doar să nu-i observe nimeni teama.
– Cât am stat…, oftă bărbatul. Am stat o viaţă de om, poate cât aţi trăit dumneavoastră domnişoară până acum. Mirela îl privi în ochi, dar nu întâlni ce se aştepta. Privirea bărbatului era blândă, ca adierea unui vânt de vară ce mângâie obrajii unui copil. Ochii mari, adânciţi erau genul în care te pierdeai şi în care puteai citi poveşti de viaţă. Nicio urmă de ură nu îi întuneca, doar nori de remuşcări prindeau contur şi nu îl lăsau pe Costică să ridice privirea din pământ.

În tinereţe, am fost boxer, aşa îmi câştigam pâinea. Ce vedeţi voi acum e umbra omului care a fost. Chiar o umbră, dacă mă gândesc că atunci aveam 83 de kilograme, luptam la Categoria grea, iar acum am 52. Uneori, tristeţea şi remuşcările te slăbesc atât de tare, încât nu mai poţi fi acuzat de sinucidere, ajungi victima fostului tău eu, a regretelor care te omoară fizic şi psihic. Câştigam binişor, suficient încât să-mi pot ajuta mama ce nu şi-a revenit niciodată după moartea surorii mele în urma unui chiuretaj făcut un medic mediocru, unul bun era greu de găsit şi nici nu se uita la noi dacă nu aveam bani. Tata se refugiase în alcool, banii pe care mama îi câştiga din croitorie se duceau  pe votcă, nici nu mai ştia săraca ce şi cum să mai facă să-şi ascundă vânătăile de mine. Tata o acuza că nu a educat-o bine pe sora mea şi că a ales cel mai prost medic din lume pentru avort. Chiar şi după ce sora mea a murit, medicul acela ne-a cerut banii pe serviciu. Care serviciu? Nu ştiam că până şi moartea e un serviciu şi costă. M-am gândit că, dacă mă lupt, o să fie mai bine. O vreme chiar a fost linişte în casă. Mama nu mai plângea aşa mult, doar tata trăia în lumea lui. Devenisem aşa de bun încât cel care avea grijă de mine, managerul meu îmi obţinea meciuri din ce în ce mai importante. Ultimul pe care îl obţinuse putea să mă transforme în capion pe ţară – Gala Campion. Nu ştiam nimic despre adversar, niciodată nu am vrut să fiu informat dinainte ce fel de om e, cum arată, care e povestea lui. Boxul era jobul meu, nu era o pasiune, era modul prin care ştiam eu să aduc liniştea în casă. Ştiu, sună ciudat. Aduci liniştea în casă luptându-te. Nu aveam nicio emoţie, niciodată nu am avut. Mama mă însoţea mereu la meciuri, dar nu se putea uita la mine când boxam. Era mai emoţionată decât mine cu Gala Campion, îmi zicea: Băiatul meu, o să vină televiziunile, o să te vadă toată ţara, să joci pentru sora ta, să câştigi. Pe tata nu-l interesa, dar la Gală a fost în sală. Meciul a început ca toate celelalte, adversarul nu era ieşit din comun, în primele două reprize, totul a fost normal. În a treia repriză a fost iadul. Of, doamne, arbitrul oprise repriza şi eu tot dădeam în adversar. Pentru câteva clipe luase chipul medicului care mi-a omorât sora. Şi am dat, doamne, am dat, până… Mi-a spus managerul că a murit în urma loviturilor de la cap. Nimeni nu se putea înţelege cu mine, nici eu nu puteam înţelege ce se întâmplă. Am înţeles doar când am ajuns la puşcărie, am înţeles că sunt un criminal… sunt un om resemnat, sunt o viaţă de regrete… nu mi-am omorât doar adversarul, mi-am omorât şi părinţii. Au murit în timp ce eram închis, de supărare. Mama a murit prima… tatăl a murit înghiţindu-şi voma, spunea după ce am intrat la puşcărie că acum chiar are motive să bea.

Of, ce nătâng sunt, îmi pare rău dacă v-am tulburat, mulţumesc pentru că m-aţi ascultat, simţeam nevoia să mă descarc. Eu la staţia asta cobor. Mi-a părut bine să vă cunosc, sper că aveţi aceeaşi părere.
Mirela îi întinse mână pentru a da noroc şi rămase uimită de cât de blândă era atingerea bărbatului. Se aştepta ca bătrânul să facă acelaşi lucru, dar remarcă într-o secundă că nu mai era în compartiment. Oare când o fi coborât? Doamne, povestea ăstuia chiar m-a absorbit.
– Domnule Costică, când a coborât celălalt domn?
– Care domn? Am călătorit singuri până acum. Of, v-ar fi prins bine să aveţi o carte la dumneavoastră, să o citiţi pe drum.
– Da…auziţi, ce staţie e aici?
– Gherla.

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Un pumn de făină

Darius închise jurnalul, îl aruncă în fugă pe masă şi se duse valvârtej spre telefonul care suna deja de jumătate de minut. Cu mâna stângă la piept, ca şi când ar fi vrut să nu-i dea inima pe afară, inspiră şi expiră, îşi aşeză un zâmbet pe faţă şi ridică receptorul.
– Alo? Alo? Mama?
– Alo, Darius?
– A, ce faci Andrei?
– Bine, tot nu te-a sunat?
– Nu, încă aştept.
– Hai, vii la un fotbal?
– Nu, nu mă simt prea bine şi trebuie să-l ajut şi pe Radu la o temă la română.
– Nu te-am mai văzut de o lună, hai la o minge!
– Nu, acuma, poate săptămâna viitoare. Hai că mai vorbim, nu mai pot acuma. Te sun eu.

Darius puse receptorul în furcă, fără a aştepta un răspuns. Se lăsă pe podea, se ghemui, aidoma unui copil în pântecul mamei. Îşi apăsă stomacul cu podul ambelor palme, aşa cum apasă un grădinar pământul din preajma unei flori abia plantate. Un geamăt uşor, ca de om bătrân, străbătu camera semimobilată. Trebuie să-mi treacă, sunt mai tare decât durerea, îşi spune tânărul de 15 ani. Va veni Radu în curând şi nu trebuie să mă vadă aşa. Durere, te rog, dispari. Cu greutate, Darius se ridică şi se îndreptă înspre bucătărie. În drumul ce părea că nu se mai termină, deşi erau numai doi paşi, auzi soneria. Apoi, ca de obicei în ultima vreme, pumni puternici aproape scoteau uşa din ţâţâni.

– Darius, deschide uşa, ştiu că eşti acasă. Ai restanţă la întreţinere, când o plăteşti? Trec săptămânile şi o să te evacueze ăştia. Pumnii se opriră, vocea se auzea din ce în ce mai încet, dar cuvintele îi răsunau lui Darius în minte ca nişte tunete în miez senin de vară. Mai bine ţi-ai lua de lucru, pesemne mă-ta a uitat că are doi băieţi de când a plecat în Grecia. Şi-o fi găsit pe acolo vreun moş cu bani.

Mama băieţilor nu mai sunase de două luni. Plecată de jumătate de an, muncea cu ziua pe unde apuca, nu reuşea să agonisească nimic. Suna acasă când putea, când nu mai rezista de dorul copiilor. Se gândea că e egoistă dacă aruncă banii pe telefoane în loc să-i strângă şi să le trimită băieţilor. Ultima dată, acum două luni, le trimisese 200 de euro. Darius, cel mare, avea grijă de casă, devenise după divorţul părinţilor, bărbatul casei. Mama se destăinuia lui ca unui om mare. Până la urmă, Darius era un om mare, încărcat de poverile mamei, de neliniştile şi durerile sale, de grija celui mic şi de întreţinerea casei. Şcoala începuse de o lună. Din banii trimişi ultima oară de mamă, Darius plătise restanţele la întreţinere, lumina, apa şi telefonul. L-ar fi închis dacă nu i-ar fi trebuit, nu îl ţinea decât pentru apelurile mamei. Îi cumpără lui Radu cărţi şi caiete şi i se rupse inima când, după prima zi de şcoală, fratele său îi spuse că e băiat mare, a trecut într-a patra şi că nu poate merge oricum la şcoală, cu acelaşi ghiozdan rupt şi vechi de doi ani, pentru că râd colegii de el. Cum poţi să faci un copil să înţeleagă că, deşi faci tot posibilul să-i fie bine, câteodată nu e de unde? Tocmai de asta a plecat Maria în Grecia, singură şi fără niciun sprijin. A strâns bani mai multe luni, bani adunaţi din mila oamenilor, pentru că administratorul blocului pentru care lucra ca femeie de serviciu o concediase. Întârziase două ore când Radu avuse febră foarte mare. Nu ar fi fost primul copil care îi murea din cauza febrei şi simţea nevoia să stea alături de cel mic, măcar până îi scade temperatura. Administratorul nu a înţeles-o. Darius nu s-a plâns niciodată nimănui de greutăţile sale. Mergea şi el la şcoală, pentru că îi plăcea să înveţe, să citească şi să scrie şi pentru că acolo nimeni nu ştia ce se întâmplă în viaţa lui. Nu îi amintea nimeni că nu are ce să-i pună fratelui pe masă. Norocul a fost că s-a gândit să cumpere, cu puţinii bani care i-au mai rămas, un sac de făină şi unul de mălai. Îi ţinea ascunşi în dulapul din sufragerie, să nu-i vadă puţinii musafiri care îi treceau pragul şi pe care îi primea mereu cu inima strânsă că nu are ce să le ofere, în bucătărie. De ceva timp era îngrijorat pentru că mama lui nu mai sunase, se temea să nu fi păţit ceva pe acolo. Niciodată nu e uşor printre străini. Dejal, avea în minte discursul pe care îl va spune mamei când îl va suna. Mamă, stai liniştită, noi suntem bine, învăţăm bine şi nu avem probleme. Am plătit datoriile şi ne-au mai rămas bani. Da, da, stai liniştită, lunile astea ne-am descurcat de minune şi tot ne-au rămas bani. Da, mâncăm bine, stai liniştită, nu te agita, să nu ai din nou probleme cu inima. Ai şi tu grijă de tine, că dacă păţeşti ceva, cine mai are grijă de noi? Dacă nu ai de unde, lasă luna asta, nu trimite bani, ţi-am zis că mai avem. Nu vroia sub niciun chip să o sperie sau să îi pună sănătatea în pericol. La urma urmei, de ce i-ar fi spus?

Radu intră fulger în casă, punând punct gândurilor fratelui său.
– Ce faci, frate-miu, ce mâncăm azi? Am o foame de lup!
– Bună, Radu, cum a fost la şcoală? I-a plăcut compunerea doamnei învăţătoare?
– Da, da, ce mâncăm azi?
– Păi ce vrei, mămăligă sau turte?
– Vreau altceva, vreau pizza, nu am mai mâncat pizza de un an! Nu mai vreau nici mămăligă, nici turte. Numai asta mâncăm! M-am săturat! Nu mai vreau!
– Oamenii nu fac mereu ce vreau! Promit că atunci când trimite mama bani mergem la o pizza. Bine?
– Bine…
– Hai, spală-te pe mâini, imediat sunt gata turtele.
Cât ai zice peşte, Darius pregăti trei turte, le aşeză frumos pe o farfurie şi îl strigă pe fratele său. Cu foamea cât o gaură neagră, Radu se năpusti asupra lor.
– Poftă bună, Radu!
– Mersi! Usturoi nu avem, nu?
– Nu, nu mai avem…
– Tu nu mănânci?
– Am mâncat înainte să vii.
– Mereu mănânci de vreo  câteva săptămâni înainte să vin eu…ţie îţi faci mai multe turte? îţi faci o mămăligă mai mare?
– Hai, Radu, ştii că nu e aşa…
– Abia aştept să vină mama…
Darius îl privea pe fratele său mâncând şi înghiţea în sec. De-ar şti Radu, se gândi el ferindu-şi privirea de fratele său.

O săptămână mai târziu, în apartamentul familiei Lupaşcu, telefonul zdruncina pereţii.
– Alo?
– Da, răspunse o voce piţigăiată de femeie.
– Cine sunteţi?
– Cine sunteţi dumneavoastră? Eu sunt Lupaşcu, Maria, mama băieţilor, proprietara apartamentului. Unde sunt băieţii mei? Cine sunteţi?
– Doamna Lupaşcu… eu sunt asistent social, Elena Răducan.
– Ce caută un asistent social în casa mea? Vreau să vorbesc cu băieţii mei. Daţi-mi-l pe Darius la telefon! strigă disperată femeia.
– Doamnă, Darius nu se simte tocmai bine…
– Vreau să vorbesc cu Darius, unde e?
– Doamnă, Darius a dezvoltat o formă foarte gravă de ulcer, nu a mâncat mai mult timp! Femeia îşi alegea cu grijă cuvintele, dar în capul mamei, vocea ei răsuna din ce în ce mai piţigăiat.
– Doamne, nu se poate, e bine? Unde e?
– Din păcate, nu e bine… l-am găsit prea târziu. Am auzit că sunteţi în Grecia, pregătiţi-vă bagajele. Numai dumneavostră mai puteţi avea grijă de cel mic… Darius nu mai este…

Luni mai târziu, Radu găsi ascunsă, în spatele celor doi saci din dulapul din sufragerie, agenda lui Darius. Nu reuşi să citească mai mult de primele rânduri. E a cincea zi de când nu am mâncat, încă mă ţin bine, deşi, uneori mă doare stomacul ăsta ca naiba. Mi-e tare frică să nu se termine sacii ăştia şi mama nu mai dă niciun semn… nu vreau să spun la nimeni că numai mămăligă şi turte îi pun pe masă lui Radu, mamei nu i-ar plăcea să mă plâng cuiva, nu vreau să sufere sau să facă alt preinfarct… Radu mi-a reproşat şi azi că nu mănânc cu el, îl mint în continuare că mănânc înainte să vină el de la şcoală, el crede că mănânc mai mult decât el…poate va înţelege într-o zi cât valorează un pumn de făină şi că pe al meu i l-am dăruit lui.

8 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Mesaj de dincolo

Sună telefonul ăsta ca la nebuni. De parcă lumea nu ştie că sunt pasăre de noapte, că-mi place întunericul şi liniştea din el şi că ziua dorm să-mi fac liniştea mea. Da, număr necunoscut, poate e cineva care nu-mi cunoaşte stilul, doar aşa are o scuză.

– Mda.

– Doamna Ramona?

– Mda.

– De la Fan Courier sunt.

– Mda, a ajuns coletul?

– Da.

– Şi când ajungeţi la mine?

– Păi, eu sun de jumate de oră la interfon. Nu sunteţi acasă?

– A, ba da, dormeam. Sunaţi acum să vă deschid.

Când dorm, poţi să tragi cu tunul lângă mine. Sau să mă suni de 100 de ori, să suni la interfon, fix sau mobil. Mama mereu se enervează când îi spun să mă trezească. Odată am avut 134 de apeluri de la ea.

Ei, ce să fac, împart somnul cu morţii şi, probabil ei cu mine. Mă ridic din pat cu greu, nici nu-mi simt picioarele şi corpul după seara de ieri, umflată, cu părul răvăşit mă îndrept înspre uşă.

– Asta e pachetul dumneavoastră, doamnă. Îmi spuneţi seria buletinului, vă rog?

Pff, câte mai vrea ăsta de la mine? Oare cât o fi ceasul? Oricum nu contează. Până diseară mai e, mai am timp. Oare să o sun pe mama? Nu, probabil aş agita-o. Da, mai bine nu, o să afle singură. Of, unde am aruncat oare portofelul ăla? A, stai să vezi că trebuie să-l şi plătesc. Fain aşa. Dă-l naibii de buletin. De ce îl caut când ştiu seria?

– Rt 098112.

Vecinul de pe palier tocmai deschide uşa, ca de obicei când vede mişcare în bloc. Face asta de 40 de ani. Bine că stau doar de cinci ani aici. Se agită, vine înspre mine şi zice:

– Raluca, mai trebuie să vină alt pachet? Ca să ştiu dacă să fiu pe fază în cazul în care nu ai să fii acasă.

– RAMONAAAA, nu Raluca, nu Roberta, nu Roxana. RAMONA!!! Am urlat cât m-au ţinut plămânii. Stau de 5 ani aici şi mă botezaţi zilnic! Ce e aşa greu de reţinut?

– Nu sunteţi doamna Ramona? s-a gândit şi băiatul de la Fan Courier să mă întrebe. Ziua mea începea perfect. Cu doi oameni pentru care sunt altcineva. M-am abţinut să nu-i sar la gât, i-am zâmbit sec, răspuns rece:

– Cât trebuie să vă dau?

Omuleţul din faţa mea aproape că ţopăi înspre mine, atins de o bucurie pe care nu mi-o explicam.

– Doamnă, nu trebuie să-mi daţi nimic. Uitaţi aici, au plătit ei. A început să-mi bage hârtia în ochi de parcă îmi arăta cea mai mare realizare a lui din ultima vreme. Numai chef să mă concentrez la foaia aia nu aveam. Am semnat-o repede şi am luat pachetul. Hmm, destul de uşor. Sper să nu am probleme.

Omuleţul zâmbea în faţa mea de parcă aş fi fost o minune. Eh, oamenii mai zâmbesc şi când or ceva. Nu se mişcau din faţa uşii, nici el, nici vecinul. Când nu ai ce face, e important să ai agenda plină cu treburile celorlalţi. Sau când eşti bătrân.

Slavă cerului că eu am avut ce face şi nici nu o să ajung bătrână.

– Doamnă, vă mulţumesc că aţi apelat la ….

Azi e o zi în care nu vreau să vorbesc. I-am închis uşa omului în nas şi m-am târât alene, cu pachetul în braţe înspre bucătărie. Prima cafea pe ziua de azi. Aşez pachetul pe masă, îmi aprind o ţigară. Nu dau înapoi. Sunt buni băieţii de la Fan Courier. Să-mi ajungă un colet de aseară până acum e ceva. Mda, l-am sunat şi eu pe Victor, are el relaţii bune. Bine că a ajuns. Pentru prima dată, cafeaua are alt gust. Da, fără zahăr. Ce rost avea să cumpăr aseară şi zahăr? E 12.00, cred că pe la 17 sunt la mare, poate mai repede dacă nu e aglomerat. Unde o fi lopata aia? Mă duc să caut după ce fumez. Niciodată nu am avut stare când am fumat. A trebuit să mai fac ceva, să vorbesc la telefon, să scriu, orice, numai să mai fac ceva.

O, ia să vedem ce mai e prin agenda asta. Hmm, de fapt e o idee bună să scriu câteva rânduri.

După 7 ore, o tânără fu găsită împuşcată, la câţiva metri de mare, într-o groapă săpată special, lopata o demonstra. Nimeni nu bănuia că nu e crimă. Eh, or să citească ei şi mesajul din agendă cândva. Nu mai puteam trăi după seara trecută.

Scrie un comentariu

Din categoria Proza scurtă, Proză

Acum cântecul s-a sfârşit

Iulian încerca să-şi schimbe viaţa. Nu se putea manifesta în aglomerata capitală, cuvintele nu ieşeau din el. Prea multă poluare, prea multă gălăgie pentru sufletul unui poet dornic să-şi pună sufletul pe tavă. Ploile nu mai erau de ajuns pentru a şterge praful aruncat de cei care îşi ascunseră frumosul din ei de ochii unei lumi materiale, în care banii erau singura plăcere.  

Sufletul său de artist îi cerea cu disperare linişte şi Euterpe… Bucureştiul nu era locul propice. Buşteniul avea ceva din inima lui, avea natura şi sensibilitate.

Ajuns în faţa cabanei, se uită de jur-împrejur şi admiră priveliştea. Aerul rece îi străbătea trupul firav şi îi curăţă mintea de amintiri. A închiriat camera pe termen nedeterminat. Patroana cabanei se arătă o femeie primitoare şi înţelegătoare, nutrind o adevărată admiraţie pentru scriitori. Era mândră că cineva ca Iulian îi trecea pragul şi căuta inspiraţia la lumina felinarelor cabanei sale. Camera pe care o închiriase era destul de neîncăpătoare, la fel de mare cât bucătăria sa din Bucureşti, dar acest lucru nu-l deranja. Îşi aşeză bagajul la intrare şi se întinse pe patul tare de lemn, cu mâinile sub cap, ca şi cum ar susţine greutatea lumii în ele. Aruncă o privire prin cameră. Ochii îi căzură pe măsuţa din lemn din faţa ferestrei. Se ridică şi se îndreptă spre ea. O atinse cu atâta tandreţe, ştiind că ea va fi martora principală a ideilor ce îi vor invada următoarele zile. Praful i se lipi de degetele fine, dar îl îndepărtă cu zâmbetul pe buze. Nu era acelaşi praf cu care se obişnuise. Lângă pat, o carte uitată pe noptieră îi atrase atenţia. Poezii de Magda Isanos. Deschise cartea unde era îndoită foaia şi citi:

„Acuma cântecul s-a sfârşit

Acuma cântecul s-a sfârşit.
Nu ştiu de-i bine ori rău.
Din frunze-am cântat.
Dumnezeu, lânga mine stând, mi-a şoptit.

De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Şi câteodată-avea glas de om.
„Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste
câmpii dezmierdate şi creste…”

Şi ca o pasăre neînvăţată
m-am apucat sa cânt. Eram mirată
şi bucuroasă, şi nici n-am simţit
cum trece anotimpul fericit!

Zburaţi, cântece, zburaţi departe,
scuturaţi-mă de pământ şi moarte,
şi preamăriţi natura-n care încă
e linişte şi-nţelepciune-adâncă.”

Puse cartea pe noptieră şi se apropie de fereastră zâmbind. Da, aici e de mine!

Admiră arhitectura clădirii din faţă şi remarcă draperiile maronii trase la etajul 1, deşi uşa balconului era larg deschisă. De ce ar vrea lumea să nu intre razele soarelui în casă şi să-ţi încălzească sufletul?

Îşi scoase din bagaj stiloul şi caietul, nivelându-i cu grijă foile albe. Se întinse iar pe pat.

Luna îşi făcea simţită feeria. Iulian deschise ochii şi se uită la ceas. Era aproape de miezul nopţii. Ora care, în trecut, era apogeul inspiraţiei sale. Din apropiere, o melodie tânguitoare îi atingea auzul. Se apropie de fereastră şi atunci o văzu.

Aşezată în faţa pianului, abia atingându-i clapele, se vedea chipul unei fecioare. Lumina îşi făcea loc printre draperiile maronii, scoţând la iveală silueta tinerei, părul lucios, negru şi lung ce i se scurgea pe umerii dezgoliţi ca o cascadă. Pielea albă părea să nu ţină cont de trecerea timpului, niciun rid nu-i trăda vârsta sau vreo apăsare a sufletului. Iulian îşi găsise muza. O frumoasă pianistă. Zâmbi şi îşi spuse: Nu există coincidenţă..totul se întâmplă cu un scop…

Se aşeză la măsuţă şi o privi ore întregi. Sunetele muzicii ei, sunetele ce ieşeau de sub degetele tinerei muze, deschideau în Iulian cele mai ascunse şi încătuşate uşi ale cuvintelor. Înainte să-şi dea seama, muzica se opri, frumoasa dispăruse.

Cu stiloul în mână, Iulian se uita încă spre draperiile maronii, în speranţa că o va revedea. În mintea lui, începuse uraganul. Ideile se izbeau agresiv una de cealaltă.
Cuvintele se scurgeau pe pagini, aşa cum lasă urme o ploaie musonică. Foile se umpleau vâzând cu ochii. Înspre dimineaţă, Iulian avea aproape un caiet întreg de poezii. Cu o satisfacţie pe care doar un artist care şi-a găsit muza o poate resimţi, îşi spuse: Imediat ce mă trezesc, mă duc să-i arăt frumoasei mele ce trăiri poate inspira..

Se trezi la jumătatea zilei, cu capul greu, obosit, dar cu inima împăcată şi cu o stare de extaz pe care nu o mai simţise niciodată. Se îmbrăcă repede, luă caietul şi ieşi grăbit din cabană.
Sper să se bucure, se gândi.

Aproape că alergă până la etajul 1 al cabanei din faţă. Îşi trase sufletul într-o doară şi bocăni la uşă agitat. Nu se auzea nimic. Iulian insistă. Din spatele lui se auzeau paşi.

– Bună ziua, domnule! Vă pot ajuta cu ceva? Doriţi o cameră?

– Bună ziua, da, mă puteţi ajuta..nu vreau nicio cameră… aş vrea să vorbesc cu domnişoara brunetă care stă aici… eu stau vis-a-vis, sunt scriitor şi azi noapte m-a inspirat frumuseţea şi muzica ei şi aş vrea să-i arăt ce am scris..

Patroana se întunecă brusc. Se întoarse cu spatele la Iulian şi spuse repede:

– Domnişoara pianistă nu mai stă la noi… Credeam că ştiţi povestea… Domnişoara era foarte bolnavă şi a vrut să-şi petreacă ultimele zile în linişte… deşi o lăsase şi vederea, nu a încetat să cânte… azi noapte, după o ultimă demonstraţie, s-a dus…

Iulian abia se mai putea ţine pe picioare…  Scăpă caietul, foile s-au împrăştiat pe podea. Deasupra tuturor, ca o mărturie, se puteau citi una dintre poezii.

„Îngerul

Şi-un rai arunc spre corpul tău
Minuni sub chip de liliac;
Şi îngerul de la Buşteni
Azi îl trimit la tine-n prag.

Să-ţi vadă el fiorul meu,
Să-ţi spună el ce vreau să-ţi spun,
Căci visul nu mai e al meu;
Visul e-al unui nebun…

Acum păşeşte pe-al meu hol.
Pe buze-i stăruie un „nu”
Ai vrea să pleci aşa că-ţi spun
Că îngerul ce ţi-l trimit eşti …TU!”

P.S. Poezia din final nu îmi aparţine, mulţumesc autorului pentru că mi-a permis includerea ei aici.

Scrie un comentariu

Din categoria Proza scurtă, Proză

Secretul zâmbetului roşu (continuare 1)

I. Întânirile

Tudor se aşezase, în neliniştea lui, pe telecomanda aflată pe noptieră. La ştiri, tocmai se anunţa sinuciderea unei soprane de operă. Lumea chiar nu realizează cât e de importantă viaţa! Cum să-ţi tai venele când alţii ar da orice să trăiască? Cum să renunţi la viaţă? Pff, mă duc să fac o cafea până apare Tania. O întinse spre bucătărie să pregătească moartea dulce, cum alinta el băutura neagră, îndulcită cu două linguriţe de zahăr. Căută răbdător cafeaua, de fiecare dată Tania îi schimba locul. Simţi cum se scurge timpul, iar obsesia lui creştea. Nu putea fuma fără să simtă aroma cafelei. Nu putea despărţi cele două vicii.

Ieşi grăbit pe uşă cu gândul de a cumpăra cafea. Pe scara blocului, se întâlni cu un vecin.

– Ce faci, Tudor? Pleci la serviciu?

Privirea îi deveni serioasă, pupilele i se dilatară, vocea i se îngroşă:

– Şi dacă aş pleca la serviciu, ce?, aproape se răsti iubitul Taniei.

Vecinul se retrase puţin şi îşi drese vocea:

– Nu te supăra că te-am întrebat, dar mereu te văd plecând la ora asta…şi..şi mă gândeam că te duci la serviciu.

– Auzi, domnule, nu e problema ta ce fac eu, unde mă duc şi cu cine mă duc. Mama mea o moartă, tata la fel, nu am nevoie de alţi părinţi, ok?

Vecinul intră speriat în apartamentul său. Tudor nu îl iertase pentru faza de acum câteva săptămâni, când mama sa a venit în vizită la el, iar vecinul şi-a făcut apariţia în câteva minute, pentru a o invita la o scurtă conversaţie în apartamentul său. A întârziat în apartamentul acestuia mai mult de 10 miunte. Nimeni nu ştie despre ce au vorbit cei doi. Mama lui Tudor a fost prima şi singura iubire a lui Radu, vecinul necăsătorindu-se niciodată. Tudor nu ştia exact de ce mama l-a ales pe tatăl său, în loc de Radu, dar ştia că gelozia acestuia nu avea margini. Poate el e…îi trecu fugitiv prin minte, iar apoi îşi continuă drumul. Părea că ştie exact încotro se îndreaptă. Trecu pe lângă supermarket, dar nu se opri. Se duse în staţia de R.A.T.B. şi aşteptă. Se urcă în primul autobuz care ducea înspre centru. În înghesuiala care îl sufoca şi la propriu şi la figurat, reuşi să ridice mâna şi să se uite la ceas. Era 10 fără 15. Mai avea puţin şi trebuia să se întâlnească cu ea.

Are efect bun Eva asupra mea, păcat că am descoperit-o abia acum o lună. Asta va fi a doua întâlnire. Simţi un parfum de frezie alintându-i simţurile. În dreapta lui, o femeie de 50 de ani, îşi făcea drum înspre uşa autobuzului.

– Coborâţi la prima?

– Nu, dar am să vă fac loc, spuse Tudor cu o voce tremurată remarcând asemănarea dintre femeie şi mama sa. Aceeaşi eleganţă în mişcări, aceeaşi subtilitate în voce. Aceeaşi blândeţe a privirii şi acelaşi aer docil. Trebuia să vorbească cu Eva cât mai repede. Gândurile îi explodau, faţa începea să-i ardă, palpitaţiile se intensificau, toate simţurile o cereau pe femeia cu care trebuia el să se întâlnească. Făcu loc doamnei să coboare.

– Îţi mulţumesc, ai grijă de tine, tinere! Zâmbi aproape matern femeia.

– Nu aveţi pentru ce, doamnă, se chinui să rostească Tudor, dar cuvintele i se pierduseră pe buze. Îşi şterse fugitiv cu mâneca lacrima ce îşi făcea drum pe obraz. Ca şi cum ar fi vrut să îşi alunge starea şi gândurile care îl cuprinseră, Tudor îşi imagină aroma cafelei pe care o va adulmeca peste două ore. Ah, să nu uit să cumpăr cafeaua aia. Poate ar trebui să o sun pe Tania să văd ce face. Sinistră gluma aia pe care mi-a făcut-o. Deci e clar pe la facultate sau poate s-a dus pe la penitenciar să mai socializeze cu un nebun de pe acolo. Da, o să o sun după ce îmi termin treaba.

Autobuzul opri în staţie. Tudor coborî grăbit, aproape împins de mulţimea care ajunsese şi ea la destinaţie. Ceasul indica 10 şi 10 minute. Întârziase. Poate o să se crizeze la mine femeia asta, îşi spuse aproape zâmbind. Dar nu-i nimic. Doar o plătesc, nu?

Urcă în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa uşii. Îşi aranjă părul, hainele, inspiră şi expiră adânc şi bocăni. Uşa se deschise şi apăru ea.

***

– Bună Tudor, te aşteptăm. Nu te-am mai văzut de două săptămâni. Bine ai venit!

– Bună ziua, doamnă psiholog.

– Ţi-am spus de atâtea ori să îmi spui Eva, trebuie să capeţi încredere în mine. Hai, vino şi aşează-te pe canapea. Îţi aduc ceva? Un ceai, o cafea?

– O cafea, dacă se poate. Nu mai putea aştepta până ajunge acasă pentru a bea cafeaua. Eva se retrase subtil, iar tânărul analiză încă odată încăperea. Îl fascina biblioteca masivă din lemn de abanos şi sutele de cărţi care o înţesau. Se ridică de pe canapea şi, cu un aer admirativ, se apropie de cărţi..

– Te atrag cărţile, Tudor? se auzi vocea Evei în spatele lui. Bărbatul se întoarse brusc şi aproape roşi:

– Nu în mod special.

– Mă gândeam că ai hobby-uri comune cu Tania. Ştii că vine des la mine şi îmi cere împrumut multe cărţi, mă întreabă diverse…

– Avem hobby-uri comune, dar nu reprezintă unul dintre ele. Pe Tania o fascinează mirosul cărţilor tipărite, mie îmi place să scriu, mai mult decât să citesc.

– Ei, în curând Tania îşi va termina lucrarea de licenţă şi poate, după ce o vei citi, îţi vei schimba părerea despre cărţi. Ea îşi face lucrarea pe criminali, nu? Tu nu ai simţit niciodată impulsul de a ucide?

– Niciodată, cred că viaţa este darul cel mai de preţ şi că spre deosebire de animale, oamenii au conştiinţă şi nu ar trebui să se lase pradă instinctelor ucigaşe.

– Poate nu ar trebui să se lase pradă instinctelor, dar ce te faci când cineva greşeşte foarte tare faţă de tine şi din punctul de vedere etic sau legal nu se poate face nimic? Vorba aceea: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Nu îi lăsă timp de răspuns şi continuă: Dar să lăsam astea şi să revenim la problemele noastre. Spune-mi încă odată de ce ai apelat la mine şi dacă eşti pregătit să-mi povesteşti azi despre tine, despre familia ta.

– Păi, Tania mi-a spus că am nevoie de ajutor specializat. Nu am băgat-o în seamă, dar când am fost concediat pentru că nu mă mai puteam concentra, pentru că nu mai făceam faţă articolelor şi interviurilor pe care trebuia să le realizez, m-am gândit că poate are dreptate. Mi-a spus că dumneavoastră o ajutaţi cu lucrarea de licenţă, cu idei, sfaturi şi că sunteţi o profesionistă în domeniul psihologiei şi psihiatriei. Şi am venit…

– Îţi pare rău că ai venit? Nu îţi putem rezolva problemele, dacă tu opui rezistenţă, dacă tu nu crezi în ce facem noi aici.

– Nu îmi pare rău că am venit, chiar m-am simţit mai bine după prima şedinţă.

– Bun, atunci. De ce nu mai făceai faţă la serviciu?

Tudor ezită, ochii i se umplură de lacrimi, buzele îi tremurau.

– Dacă simţi nevoia să plângi, să nu-ţi fie jenă. Poţi să ai încredere în mine. Plânsul e o formă de descărcare psihică, iar dacă e sa vorbim biologic, prin lacrimi se eliberează o mulţime de substanţe chimice secretate de organism, acumulate în perioadele de stres. Dacă simţi nevoia să plângi, nu te feri, te vei simţi brusc mai relaxat.

– Nu este vorba despre asta, dar, în afară de Tania, nu am mai vorbit cu nimeni despre tragedie.

– Nu te grăbi atunci, avem timp.

Eva se ridică de la birou, se îndreptă înspre bibliotecă şi aprinse un beţisor parfumat. Mereu făcea asta, pentru o atmosferă destinsă, spunea ea. Se uita la bărbatul din faţa ei cu o privire ce invita la povestire, la mărturisiri.

Tudor răsuflă prelung, îşi coborî privirea, îşi împreună mâinile ca într-o rugăciune şi spuse:

– Acum două luni, s-a întâmplat tragedia. Eram la serviciu şi scriam un articol, Importanţa familiei în viaţa adultului. Am primit un telefon de la Tania. Plângea şi spunea mereu: Doamne, ce nenorocire, nu pot să cred! După câteva secunde am aflat motivul tânguielii ei: casa în care am copilărit era în flăcări. Ştiam că tatăl meu era liber în acea zi. Mama trebuia să plece într-un pelerinaj pe la mănăstirile din Bucovina de dimineaţă. M-am gândit la ce e mai rău.

Eva se cufundă în fotoliu său de canapea neagră. Respiraţia îi deveni uşor sacadată. Se ridică şi ieşi din cameră. În mica bucătărie, departe de privirile bărbatului, Eva îşi prinse capul în mâini. Se spălă pe faţă cu apă rece, apoi se întoarse în cabinet, unde o aştepta Tudor nedumirit.

– M-am gândit că ţi-ar prinde bine puţină apă, spuse Eva abia perceptibil şi îi înmână paharul.

– Mulţumesc, sunteţi o drăguţă. Tudor sorbi puţin din apa rece ca sufletul femeii care îi stătea în faţă.

– Vrei să ne oprim pentru ziua de azi sau vrei să terminăm de povestit?

– Aş vrea să termin cu tragedia, ca să nu mă mai gândesc…Am ajuns cât de poate de repede la casa părintească…nu mai rămăsese aproape nimic din ea…Tania nu se putea opri din plâns, deşi nu îi ştia de mult timp. Copilăria, o parte din viaţa mea, devenea cenuşă în faţa ochilor mei. Poliţia a restricţionat zona şi nu m-a lăsat să mă apropii. Se zvonea că focul a fost provocat de o ţigără nestinsă cum trebuie. Nu a mai rămas nimic din casă. Tudor încercă să-şi drege vocea. Poliţiştii ne-au trimis pe mine şi pe Tania acasă, spunând că nu se mai poate face nimic şi că ne vor anunţa imediat că vor avea informaţii noi. Am încercat să o sun pe mama să o anunţ că tata…Am sunat în disperare, dar am auzit doar vocea mecanică a robotului: Pentru moment, abonatul Cosmote nu poate fi contactat. Tania m-a liniştit în acea seară spunând că sigur prin zona Bucovinei, mai ales dacă s-a cazat pe la o mănăstire, e posibil să-şi fi închis telefonul. A doua zi, am aflat de ce mama, mama nu mai răspundea la telefon. Poliţiştii m-au sunat şi mi-au spus că s-au găsit rămăşiţele a două persoane, iar că a doua e mama mea. Asta a fost prima bombă. Tot atunci, am aflat că incendiu a fost provocat şi că la mijloc e o mână criminală. Am rămas singur pe lume, nu ştiu de ce mama nu a mai plecat în pelerinaj. Acum ar fi trăit…Nu s-a descoperit nici până azi cine a făcut-o şi asta mă termină…

Cu o voce agitată, Eva spuse:

– Mă bucur că ai reuşit să-mi povesteşti. E un pas mare în recuperarea ta. Mă tem că acum trebuie să pleci, timpul şedinţei noastre a cam expirat. Ne vedem data viitoare. Salutări Taniei!

Tudor se văzu dat afară din cabinet. Ce fel de psiholog e dacă reacţionează aşa? Ăsta e ajutorul pe care mi-l oferă ea? Să îi spun ce mă doare şi ea să îmi spună „Bravo, pa!”? Nu cred că e prima dată când aude despre tragedii de genul ăsta. Ce o fi avut? Poate are Tania vreo idee de ce, practic, m-a dat afară.

Coborî în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa blocului. Nu am mai fumat de aproape 1 oră, gândi Tudor, dar când se uită la ceas văzu că abia trecuseră 30 de minute. Ceasul indica ora 10 şi 40. Ciudat, cealaltă şedinţă a durat 60 de minute. Eh, o fi având o zi proastă, toţi avem din când în când, numai că unii o au de vreo câteva săptămâni. Îşi aprinse o ţigară şi încercă să o sune pe Tania. Telefonul suna ocupat. Nu-i nimic, o să mă sune ea când o să vadă apelul ratat. Aproape mereu când o suna avea telefonul ocupat. Ba colegii de facultate, ba profesorul ei coordonator de licenţă, ba Eva. Da, se înţelege bine cu Eva. Pasiuni comune, ce mai? Acum sunt şi eu un punct comun pentru ele.

Se îndreptă înspre staţia de autobuz. În drum, îşi luă câteva ziare pentru a se uita după anunţuri de angajare. Fusese concediat de la revista Viaţa de Familie la o lună după ce a rămas orfan. Redactorul şef i-a spus, subtil, că are nevoie de o perioadă de pauză, pentru că nu se mai poate concentra, nu mai predă articolele la termen, iar calitatea acestora lasă de dorit. În aceeaşi zi, a fost informat de către şefa departamentului de resurse umane că s-a încheiat colaborarea dintre el şi revistă şi că îi mulţumeste pentru implicare. O nouă lovitură pentru Tudor. Noroc de Tania că a fost acolo să-l susţină.

Pe prima pagină a ziarului Libertatea citi: „Soprana despre care se presupunea că s-a sinucis a fost omorâtă! Medicii legişti au descoperit că tânăra în vârstă de 28 de ani a suferit o insuficienţă respiratorie, luând o supradoză de calmante pentru starea de anxitate. Soţul femeii a declarat că Mirela era o fire plină de viaţă, care iubea viaţa şi care abia aştepta să arate lumii întregi adevărata sa valoare. „Mi-a mărturisit că are emoţii mari că se va afla pe o scenă atât de importantă şi că i-a recomandat cineva să ia calmantele astea pentru a se mai linişti. Am întrebat-o dacă nu sunt prea multe deodată, dar soţia mea mi-a spus că a primit indicaţiile de la un specialist, de la o persoană avizată şi că înseamnă că aşa trebuie. Şi uite ce a păţit”, a declarat pentru ziarul Libertatea, Ionuţ Covaci. Mirela Covaci urma să participe săptămâna viitoare la concursul internaţional „Hariclea Darclee”, ce avea să aibă loc la Brăila. Nu se ştie nimic despre specialistul care i-a indicat sopranei calmantele în această doză.” Doamne, lumea se omoară pe capete. Cui i-o fi greşit sărmana femeie?

Scrie un comentariu

Din categoria Proză, Secretul zâmbetului roşu

Secretul zâmbetului roşu

I

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Scoase pungile.

Locuia împreună cu iubitul său într-o apartament semidecomandat de două camere, în chirie. Sudentă în an terminal, Tania era nelipsită de la cercetările de criminologie, fiind interesată, în mod special, de înţelegerea comportamentului criminal. Spera să se poată angaja curând în sistemul penitenciar, să poată fi de folos celor de după gratii, morţilor vii, aşa cum îi numea ea pe deţinuţi. Susţinută de către profesori universitari, drumul pe care şi-l alesese Tania părea a fi de nezdruncinat. Sensibilă şi puternică, nu s-a speriat niciodată de criminali, ci a încercat doar să le înţeleagă traumele ce i-au împins la crimă.

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Se aşeză în faţa dulapului, deschise uşa şi scoase pungile.

Cu un aer liniştit, scoase şi bucăţile. Una câte una. Cu calm şi precizie. Le-am curăţaţ destul de bine, nu văd nicio pată de sânge, se gândi ea. Dar oare îmi ajung pungile? Ei, am să le potrivesc astfel încât să-mi ajungă, doar i-am tăiat aşa cum mi s-a spus. Admiră cu un surâs bucăţile pe care le avea înşirate în faţa ei. Erau albe şi pure, ca zăpada. Numai că nu erau moi şi pufoase, ci rigide. Luă cele 6 mâini, le îndoi de la coate şi le îngrămădi în cea mai mică pungă. Mai avea 3 pungi. Probabil, nu îmi vor ajunge. Unde am să le bag pe toate? Cap, picioare, trunchi? Trebuie să găsesc o soluţie. Înghesui picioarele, toate cele 6 fiind secţionate din jurul genunchiului. Eh, nu a fost aşa greu. Să vezi acum, la trunchiurile astea bătaie de cap.

Îşi încordă corpul, încercând să introducă primul trunchi în pungă. Greutatea trunchiului o făcu să-l scape din mâini şi să-i provoace o uşoară neplăcere la spate. Încercă din nou. Fir-ar să fie de pungă! Se ridică nervoasă, păşi atent peste trunchiurile şi căpăţânele aşezate în ordine pe parchetul din holul mic, trecu prin sufragerie şi coti la stângă, înspre bucătărie. În treacăt, aruncă un ochi înspre uşa de la intrare. Da, e închisă bine, am pus şi siguranţa, e ok. În bucătărie, scotoci prin toate sertarele. După câteva minute, răsuflă liniştită. Slavă cerului că există sacii de gunoi! Îi luă zâmbind şi se întoarse la treabă. Bucăţile o aşteptau aşa cum le lăsase. Cu aceeaşi răceală.

După o muncă silnică, a reuşit să umple sacul de gunoi cu cele trei trunchiuri. Buuun, să vedem acuma căpăţânele astea!!! Le analiză atent, de parcă atunci le vedea pentru prima dată. Frumoşii şi frumoasa mea, cum o să staţi în pungi şi nu o să vă  găsească nimeni..Atunci îşi dădu seama. Ce am să fac cu pungile? Unde am să vă duc eu măi pe voi să nu vă găsească nimeni? Să vedem…aş putea să vă las în gunoiul unui hotel…nu, nu, acolo e prea evident..undeva unde să nu vă găsească nimeni… aş putea să vă duc pe munte, că e aproape…poate am noroc şi vine o avalanşă şi uite-aşa nu vă mai vede nimeni, zâmbi Tania triumfătoare. Şi dacă vă găseşte? Hmm, ce ar trebui făcut? Ce ar trebui? Frumoşilor, cred că am să vă desfigurez puţin, doar puţin, cât să nu vă recunoască nimeni.

În liniştea muncii ei, Tania auzi brusc televizorul. Simţi un fior rece pe şira spinării. Din holul mic putea vedea televizorul…şi puricii de pe el…şi sunetul acela bizar…Respiraţia îi deveni sacadată. Nu am deschis deloc azi televizorul, gândi ea. Ce naiba? Se ridică tremurând pentru a aprinde lumina de pe holul mic. Nu se aprinse, doar pâlpâia, aidoma un bec gata să se ardă. Aproape alergă până în sufragerie pentru a aprinde lumina. Televizorul deschis din senin o speria, întunericul îi mărea însă spaima. Nici lumina din sufragerie nu se aprinse. Şi aici becul părea să se ardă. Ajunse pe holul mare, aprinse cu succes lumina şi deveni palidă. Uşa de la intrare era întredeschisă. O broboană de sudoare îi traversă fruntea lată.

A doua zi, Liviu, iubitul Taniei deschise uşa de la apartament. O curăţenie debordantă îi sări în ochi, de la primul pas făcut în casă. De obicei, era curată casa, Tania avea grijă de asta, dar acum strălucea. O strigă pe iubita sa, dar nu primi niciun răspuns. Intră în dormitorul lor, patul era nedesfăcut. Ceva îi atrase atenţia. O imagine. Pe oglinda pe care o folosea Tania când se aranja. Era un zâmbet desenat cu ceva roşu. Se apropie. Înainte să analizeze zâmbetul, văzu o foaie. Citi în gând: Criminalitatea are chip de femeie. Remarcă sângele din zâmbet. Nu era ruj. Televizorul se aprinse brusc.

Va urma

Scrie un comentariu

Din categoria Proză, Secretul zâmbetului roşu

Portret cuvintelor

Trecuseră cinci ani de când David îşi pierduse soţia şi fetiţa în accidentul auto. Individul care provocase accidentul fugise de la locul faptei, dar toţi ştiau că incidentul a fost premeditat, David fiind foarte invidiat pentru talentul său. Nu a mai ieşit din casă de atunci, iar mass media, care era obişnuită să-l aibă, cel puţin odată la câteva luni pe prima pagină a ziarelor, bănuia că pictorul s-a stins de durerea singurătăţii. David îşi vânduse apartamentul de două camere şi îşi cumpără o garsonieră la periferia oraşului, pentru a se feri de ochii curioşi ai oamenilor, dar şi pentru a avea bani cât să trăiască decent o vreme. Nu se mai gândea de mult timp la pictura iar, dacă o făcea, era pentru a-şi reproşa timpul petrecut cu pensula în mână şi cu şevaletul în faţă, timp pe care l-ar fi putut petrece cu familia sa. Costurile vieţii începeau să devină din ce în ce mai contrângătoare, iar banii agonisiţi erau pe terminate. David îşi reaminti peisajele redate cu patimă pe pânză şi brusc, parcă auzi vocea soţiei sale: „Davide, mai lasă natura, peisajele, încearcă să imortalizezi chipuri. Pe mine de ce nu vrei să mă pictezi?”. „Este timp pentru toate”, era mereu răspunsul bărbatului. La cei 35 de ani ai săi, David era îmbătrânit înainte de vreme, iar lacrimile pe care le vărsa când se gândea la viaţa lui nu făceau altceva decât să-i evidenţieze ridurile.

Dimineaţa aceasta de mai fu diferită faţă de altele. David se ridică din pat şi puse mâna pe telefon.

– Ce faci, Luca? îşi întrebă fugitiv fratele. Am o rugăminte la tine. Îmi aduci şi mie pânzele, pensulele şi toate celelalte materiale din depozit când vii pe aici?

Mut de uimire, Luca se bucură în sinea sa, aşteptând de mult timp acest moment.

– Te reapuci de pictat? Ţi le aduc, cum să nu…

– Şi poţi să dai şi un anunţ în ziar? Aş vrea să sune în felul următor: „Pictor, realizez portrete la comandă, după cerinţele clienţilor. Marius Vincente”…

– Eşti sigur că asta vrei? Crezi că te vei descurca? Portrete…mă gândeam că tot la peisaje te gândeşti..şi numele…de ce nu vrei să trecem numele tău? se nedumeri Luca.

– Nu am dispoziţia necesară pentru a îţi da explicaţii! Dacă vrei să mă ajuţi bine, dacă nu, nu, apelez la altcineva. Şi da, cred că mă pot descurca, se arătă David, mai mult decât indignat.

– În maxim două ore sunt la tine cu tot ce mi-ai cerut, spuse Luca mai mult pentru el, realizând că fratele său închisese telefonul.

Doi ani mai târziu. Tot oraşul vuia despre un portretist remarcabil, care adopta o tehnică nouă, apreciată în special de către clienţi. Se spune că Marius Vincente punea pe pânză cuvintele clienţilor. Era foarte retras, în garsoniera sa transformată în atelier şi deşi presa se zbătea să-i ia un interviu, răspunsul său negativ era categoric. Rar îl prindeai până şi la telefon. Fratele său era cel care răspundea, aranja şedinţele de pictură şi refuza conferinţele de presă la care era invitat Marius. Telefonul sună, iar sunetul său îl trezi pe Marius din visarea datorată unei ploi tomnatice.

– Bună ziua, aş dori să mă programaţi pentru un portret, dacă se poate. Numele meu este Alma Ştefănescu. Cam când m-aţi putea programa? se auzi în receptor o voce melodioasă, dar hotărâtă şi cu o dicţie de invidiat.

– Bună ziua, doamnă! Azi sunt cam ocupat, dar mâine pe la ora 10 credeţi că puteţi veni? întrebă Marius, încă ameţit de zgomotul picăturilor de ploaie.

– Este perfect. Voi fi mâine acolo.

– Adresa este..doamnă? mai sunteţi pe fir? Fir-ar, spuse Marius şi puse receptorul în furcă.

A doua zi, la ora 10, Alma intră în garsonieră, uşa fiindu-i deschisă de Luca. Acesta  o rugă pe femeie, după scurte politeţuri, să nu se mişte de pe canapea în timpul şedinţei, deoarece îi distrage atenţia lui Marius. O avertiză că, dacă nu respectă această indicaţie, şedinţa se va termina fără a putea fi reluată. Alma păru să înţeleagă avertizarea, deşi zâmbi ştrengăreşte.Fu condusă în micul atelier, unde îl observă pe Marius în spatele şevaletului. Figura sa îi amintea de cineva, dar nu putea spune de cine. Gândurile îi fură întrerupte de vocea puţin răguşită a lui Marius:

– Doamnă, vă rog să vă aşezaţi comod pe canapea şi să îmi spuneţi ce vedeţi dumneavoastră în momentul în care vă uitaţi în oglindă. Cum sunteţi dumneavoastră, cum este chipul dumneavoastră, ochii, nasul, buzele, părul…

Alma îl privi uimită, dar ştia că pictorul are ciudăţeniile lui. Roti ochii mari prin cameră şi se simţi apăsată de albul din ea şi de simplitatea acesteia. În afară de canapea, de scaunul pictorului, de şevaletul acestuia şi de o măsuţă pe care avea aşezate nuanţe fel de fel, într-o ordine aproape deranjantă, camera era goală.

– Doamnă, vă rog să vă descrieţi…menirea mea este să redau pe pânză aşa cum vă vedeţi dumneavoastră, nu cum vă văd eu.

Alma, o femeie în general foarte sigură pe ea, începu timid:

– Părul îmi cade în valuri pe umeri şi e atât de negru încât pământul întreg pare a-mi încadra chipul. Tenul îmi este alb…Alma se opri, atingându-şi faţa atinsă puţin de primele semne ale trecerii timpului.

– Continuaţi, vă rog…

Alma se ridică de pe canapea şi se îndreptă pe vârfuri înspre fereastră. Contemplă puţin frunzele ce se lăsau furate de vânt, după care îşi atinse buzele:

– Buzele mele nu au mai fost sărutate de ceva vreme, ceea ce le dă un aspect poate puţin cam aspru. Se uită la Marius şi îl observă cum degetele sale pluteau pe pânză, deşi privirea îi era în altă parte. Se aproprie de pictor, încet, fără a-şi face simţită prezenţa.  Ochii mei verzi, spuse ea şoptit, îmi aduc aminte de toate câmpiile pe care le văd în mijlocul verii.  Marius o reda pe pânză exact cum se vedea ea. Brusc, Luca îşi făcu apariţia, foarte agitat, spunându-i că şedinţa s-a terminat şi că este rugată să părăsească locuinţa. Femeia observă cum Marius îşi frecă mâinile şi cum se întoarce cu faţa înspre perete.

– La revedere, doamnă, sunt dezamăgit…

– A fost o scăpare, vă rog să mă scuzaţi…nu putem continua?

– La revedere, am spus!

Două zile mai târziu. Luca, având o cană de cafea în mână, îşi aruncă ochii pe ziarul din faţa sa. Rămase mut de uimire: „Portretistul care redă chipuri prin cuvinte. Portretistul Marius Vincente trăieşte într-o lume pe care puţini şi-ar fi putut-o imagina. Operele sale, adevărate capodopere redau exact chipurile oamenilor, într-o manieră deosebită, aşa cum se percep aceştia. Maestrul, care a început o nouă viaţă sub numele acesta – Marius Vicente, nu este altul decât David Terente, pictorul care şi-a pierdut soţia şi fiica într-un teribil accident de circulaţie în urmă cu cinci ani şi pe care toţi îl credeau mort. I-au murit doar ochii, dar lumina din spatele acestora continuă să strălucească, deşi o fac în întuneric. Marius Vicente, deşi nu poate vedea capodoperele create, nu se lăsă doborât de întuneric.” Articolul era semnat de o jurnalistă  al cărei nume era Alma Ştefănescu.

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză