Arhive pe categorii: Proză

Acum cântecul s-a sfârşit

Iulian încerca să-şi schimbe viaţa. Nu se putea manifesta în aglomerata capitală, cuvintele nu ieşeau din el. Prea multă poluare, prea multă gălăgie pentru sufletul unui poet dornic să-şi pună sufletul pe tavă. Ploile nu mai erau de ajuns pentru a şterge praful aruncat de cei care îşi ascunseră frumosul din ei de ochii unei lumi materiale, în care banii erau singura plăcere.  

Sufletul său de artist îi cerea cu disperare linişte şi Euterpe… Bucureştiul nu era locul propice. Buşteniul avea ceva din inima lui, avea natura şi sensibilitate.

Ajuns în faţa cabanei, se uită de jur-împrejur şi admiră priveliştea. Aerul rece îi străbătea trupul firav şi îi curăţă mintea de amintiri. A închiriat camera pe termen nedeterminat. Patroana cabanei se arătă o femeie primitoare şi înţelegătoare, nutrind o adevărată admiraţie pentru scriitori. Era mândră că cineva ca Iulian îi trecea pragul şi căuta inspiraţia la lumina felinarelor cabanei sale. Camera pe care o închiriase era destul de neîncăpătoare, la fel de mare cât bucătăria sa din Bucureşti, dar acest lucru nu-l deranja. Îşi aşeză bagajul la intrare şi se întinse pe patul tare de lemn, cu mâinile sub cap, ca şi cum ar susţine greutatea lumii în ele. Aruncă o privire prin cameră. Ochii îi căzură pe măsuţa din lemn din faţa ferestrei. Se ridică şi se îndreptă spre ea. O atinse cu atâta tandreţe, ştiind că ea va fi martora principală a ideilor ce îi vor invada următoarele zile. Praful i se lipi de degetele fine, dar îl îndepărtă cu zâmbetul pe buze. Nu era acelaşi praf cu care se obişnuise. Lângă pat, o carte uitată pe noptieră îi atrase atenţia. Poezii de Magda Isanos. Deschise cartea unde era îndoită foaia şi citi:

„Acuma cântecul s-a sfârşit

Acuma cântecul s-a sfârşit.
Nu ştiu de-i bine ori rău.
Din frunze-am cântat.
Dumnezeu, lânga mine stând, mi-a şoptit.

De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Şi câteodată-avea glas de om.
„Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste
câmpii dezmierdate şi creste…”

Şi ca o pasăre neînvăţată
m-am apucat sa cânt. Eram mirată
şi bucuroasă, şi nici n-am simţit
cum trece anotimpul fericit!

Zburaţi, cântece, zburaţi departe,
scuturaţi-mă de pământ şi moarte,
şi preamăriţi natura-n care încă
e linişte şi-nţelepciune-adâncă.”

Puse cartea pe noptieră şi se apropie de fereastră zâmbind. Da, aici e de mine!

Admiră arhitectura clădirii din faţă şi remarcă draperiile maronii trase la etajul 1, deşi uşa balconului era larg deschisă. De ce ar vrea lumea să nu intre razele soarelui în casă şi să-ţi încălzească sufletul?

Îşi scoase din bagaj stiloul şi caietul, nivelându-i cu grijă foile albe. Se întinse iar pe pat.

Luna îşi făcea simţită feeria. Iulian deschise ochii şi se uită la ceas. Era aproape de miezul nopţii. Ora care, în trecut, era apogeul inspiraţiei sale. Din apropiere, o melodie tânguitoare îi atingea auzul. Se apropie de fereastră şi atunci o văzu.

Aşezată în faţa pianului, abia atingându-i clapele, se vedea chipul unei fecioare. Lumina îşi făcea loc printre draperiile maronii, scoţând la iveală silueta tinerei, părul lucios, negru şi lung ce i se scurgea pe umerii dezgoliţi ca o cascadă. Pielea albă părea să nu ţină cont de trecerea timpului, niciun rid nu-i trăda vârsta sau vreo apăsare a sufletului. Iulian îşi găsise muza. O frumoasă pianistă. Zâmbi şi îşi spuse: Nu există coincidenţă..totul se întâmplă cu un scop…

Se aşeză la măsuţă şi o privi ore întregi. Sunetele muzicii ei, sunetele ce ieşeau de sub degetele tinerei muze, deschideau în Iulian cele mai ascunse şi încătuşate uşi ale cuvintelor. Înainte să-şi dea seama, muzica se opri, frumoasa dispăruse.

Cu stiloul în mână, Iulian se uita încă spre draperiile maronii, în speranţa că o va revedea. În mintea lui, începuse uraganul. Ideile se izbeau agresiv una de cealaltă.
Cuvintele se scurgeau pe pagini, aşa cum lasă urme o ploaie musonică. Foile se umpleau vâzând cu ochii. Înspre dimineaţă, Iulian avea aproape un caiet întreg de poezii. Cu o satisfacţie pe care doar un artist care şi-a găsit muza o poate resimţi, îşi spuse: Imediat ce mă trezesc, mă duc să-i arăt frumoasei mele ce trăiri poate inspira..

Se trezi la jumătatea zilei, cu capul greu, obosit, dar cu inima împăcată şi cu o stare de extaz pe care nu o mai simţise niciodată. Se îmbrăcă repede, luă caietul şi ieşi grăbit din cabană.
Sper să se bucure, se gândi.

Aproape că alergă până la etajul 1 al cabanei din faţă. Îşi trase sufletul într-o doară şi bocăni la uşă agitat. Nu se auzea nimic. Iulian insistă. Din spatele lui se auzeau paşi.

– Bună ziua, domnule! Vă pot ajuta cu ceva? Doriţi o cameră?

– Bună ziua, da, mă puteţi ajuta..nu vreau nicio cameră… aş vrea să vorbesc cu domnişoara brunetă care stă aici… eu stau vis-a-vis, sunt scriitor şi azi noapte m-a inspirat frumuseţea şi muzica ei şi aş vrea să-i arăt ce am scris..

Patroana se întunecă brusc. Se întoarse cu spatele la Iulian şi spuse repede:

– Domnişoara pianistă nu mai stă la noi… Credeam că ştiţi povestea… Domnişoara era foarte bolnavă şi a vrut să-şi petreacă ultimele zile în linişte… deşi o lăsase şi vederea, nu a încetat să cânte… azi noapte, după o ultimă demonstraţie, s-a dus…

Iulian abia se mai putea ţine pe picioare…  Scăpă caietul, foile s-au împrăştiat pe podea. Deasupra tuturor, ca o mărturie, se puteau citi una dintre poezii.

„Îngerul

Şi-un rai arunc spre corpul tău
Minuni sub chip de liliac;
Şi îngerul de la Buşteni
Azi îl trimit la tine-n prag.

Să-ţi vadă el fiorul meu,
Să-ţi spună el ce vreau să-ţi spun,
Căci visul nu mai e al meu;
Visul e-al unui nebun…

Acum păşeşte pe-al meu hol.
Pe buze-i stăruie un „nu”
Ai vrea să pleci aşa că-ţi spun
Că îngerul ce ţi-l trimit eşti …TU!”

P.S. Poezia din final nu îmi aparţine, mulţumesc autorului pentru că mi-a permis includerea ei aici.

Scrie un comentariu

Din categoria Proza scurtă, Proză

Secretul zâmbetului roşu (continuare 1)

I. Întânirile

Tudor se aşezase, în neliniştea lui, pe telecomanda aflată pe noptieră. La ştiri, tocmai se anunţa sinuciderea unei soprane de operă. Lumea chiar nu realizează cât e de importantă viaţa! Cum să-ţi tai venele când alţii ar da orice să trăiască? Cum să renunţi la viaţă? Pff, mă duc să fac o cafea până apare Tania. O întinse spre bucătărie să pregătească moartea dulce, cum alinta el băutura neagră, îndulcită cu două linguriţe de zahăr. Căută răbdător cafeaua, de fiecare dată Tania îi schimba locul. Simţi cum se scurge timpul, iar obsesia lui creştea. Nu putea fuma fără să simtă aroma cafelei. Nu putea despărţi cele două vicii.

Ieşi grăbit pe uşă cu gândul de a cumpăra cafea. Pe scara blocului, se întâlni cu un vecin.

– Ce faci, Tudor? Pleci la serviciu?

Privirea îi deveni serioasă, pupilele i se dilatară, vocea i se îngroşă:

– Şi dacă aş pleca la serviciu, ce?, aproape se răsti iubitul Taniei.

Vecinul se retrase puţin şi îşi drese vocea:

– Nu te supăra că te-am întrebat, dar mereu te văd plecând la ora asta…şi..şi mă gândeam că te duci la serviciu.

– Auzi, domnule, nu e problema ta ce fac eu, unde mă duc şi cu cine mă duc. Mama mea o moartă, tata la fel, nu am nevoie de alţi părinţi, ok?

Vecinul intră speriat în apartamentul său. Tudor nu îl iertase pentru faza de acum câteva săptămâni, când mama sa a venit în vizită la el, iar vecinul şi-a făcut apariţia în câteva minute, pentru a o invita la o scurtă conversaţie în apartamentul său. A întârziat în apartamentul acestuia mai mult de 10 miunte. Nimeni nu ştie despre ce au vorbit cei doi. Mama lui Tudor a fost prima şi singura iubire a lui Radu, vecinul necăsătorindu-se niciodată. Tudor nu ştia exact de ce mama l-a ales pe tatăl său, în loc de Radu, dar ştia că gelozia acestuia nu avea margini. Poate el e…îi trecu fugitiv prin minte, iar apoi îşi continuă drumul. Părea că ştie exact încotro se îndreaptă. Trecu pe lângă supermarket, dar nu se opri. Se duse în staţia de R.A.T.B. şi aşteptă. Se urcă în primul autobuz care ducea înspre centru. În înghesuiala care îl sufoca şi la propriu şi la figurat, reuşi să ridice mâna şi să se uite la ceas. Era 10 fără 15. Mai avea puţin şi trebuia să se întâlnească cu ea.

Are efect bun Eva asupra mea, păcat că am descoperit-o abia acum o lună. Asta va fi a doua întâlnire. Simţi un parfum de frezie alintându-i simţurile. În dreapta lui, o femeie de 50 de ani, îşi făcea drum înspre uşa autobuzului.

– Coborâţi la prima?

– Nu, dar am să vă fac loc, spuse Tudor cu o voce tremurată remarcând asemănarea dintre femeie şi mama sa. Aceeaşi eleganţă în mişcări, aceeaşi subtilitate în voce. Aceeaşi blândeţe a privirii şi acelaşi aer docil. Trebuia să vorbească cu Eva cât mai repede. Gândurile îi explodau, faţa începea să-i ardă, palpitaţiile se intensificau, toate simţurile o cereau pe femeia cu care trebuia el să se întâlnească. Făcu loc doamnei să coboare.

– Îţi mulţumesc, ai grijă de tine, tinere! Zâmbi aproape matern femeia.

– Nu aveţi pentru ce, doamnă, se chinui să rostească Tudor, dar cuvintele i se pierduseră pe buze. Îşi şterse fugitiv cu mâneca lacrima ce îşi făcea drum pe obraz. Ca şi cum ar fi vrut să îşi alunge starea şi gândurile care îl cuprinseră, Tudor îşi imagină aroma cafelei pe care o va adulmeca peste două ore. Ah, să nu uit să cumpăr cafeaua aia. Poate ar trebui să o sun pe Tania să văd ce face. Sinistră gluma aia pe care mi-a făcut-o. Deci e clar pe la facultate sau poate s-a dus pe la penitenciar să mai socializeze cu un nebun de pe acolo. Da, o să o sun după ce îmi termin treaba.

Autobuzul opri în staţie. Tudor coborî grăbit, aproape împins de mulţimea care ajunsese şi ea la destinaţie. Ceasul indica 10 şi 10 minute. Întârziase. Poate o să se crizeze la mine femeia asta, îşi spuse aproape zâmbind. Dar nu-i nimic. Doar o plătesc, nu?

Urcă în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa uşii. Îşi aranjă părul, hainele, inspiră şi expiră adânc şi bocăni. Uşa se deschise şi apăru ea.

***

– Bună Tudor, te aşteptăm. Nu te-am mai văzut de două săptămâni. Bine ai venit!

– Bună ziua, doamnă psiholog.

– Ţi-am spus de atâtea ori să îmi spui Eva, trebuie să capeţi încredere în mine. Hai, vino şi aşează-te pe canapea. Îţi aduc ceva? Un ceai, o cafea?

– O cafea, dacă se poate. Nu mai putea aştepta până ajunge acasă pentru a bea cafeaua. Eva se retrase subtil, iar tânărul analiză încă odată încăperea. Îl fascina biblioteca masivă din lemn de abanos şi sutele de cărţi care o înţesau. Se ridică de pe canapea şi, cu un aer admirativ, se apropie de cărţi..

– Te atrag cărţile, Tudor? se auzi vocea Evei în spatele lui. Bărbatul se întoarse brusc şi aproape roşi:

– Nu în mod special.

– Mă gândeam că ai hobby-uri comune cu Tania. Ştii că vine des la mine şi îmi cere împrumut multe cărţi, mă întreabă diverse…

– Avem hobby-uri comune, dar nu reprezintă unul dintre ele. Pe Tania o fascinează mirosul cărţilor tipărite, mie îmi place să scriu, mai mult decât să citesc.

– Ei, în curând Tania îşi va termina lucrarea de licenţă şi poate, după ce o vei citi, îţi vei schimba părerea despre cărţi. Ea îşi face lucrarea pe criminali, nu? Tu nu ai simţit niciodată impulsul de a ucide?

– Niciodată, cred că viaţa este darul cel mai de preţ şi că spre deosebire de animale, oamenii au conştiinţă şi nu ar trebui să se lase pradă instinctelor ucigaşe.

– Poate nu ar trebui să se lase pradă instinctelor, dar ce te faci când cineva greşeşte foarte tare faţă de tine şi din punctul de vedere etic sau legal nu se poate face nimic? Vorba aceea: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Nu îi lăsă timp de răspuns şi continuă: Dar să lăsam astea şi să revenim la problemele noastre. Spune-mi încă odată de ce ai apelat la mine şi dacă eşti pregătit să-mi povesteşti azi despre tine, despre familia ta.

– Păi, Tania mi-a spus că am nevoie de ajutor specializat. Nu am băgat-o în seamă, dar când am fost concediat pentru că nu mă mai puteam concentra, pentru că nu mai făceam faţă articolelor şi interviurilor pe care trebuia să le realizez, m-am gândit că poate are dreptate. Mi-a spus că dumneavoastră o ajutaţi cu lucrarea de licenţă, cu idei, sfaturi şi că sunteţi o profesionistă în domeniul psihologiei şi psihiatriei. Şi am venit…

– Îţi pare rău că ai venit? Nu îţi putem rezolva problemele, dacă tu opui rezistenţă, dacă tu nu crezi în ce facem noi aici.

– Nu îmi pare rău că am venit, chiar m-am simţit mai bine după prima şedinţă.

– Bun, atunci. De ce nu mai făceai faţă la serviciu?

Tudor ezită, ochii i se umplură de lacrimi, buzele îi tremurau.

– Dacă simţi nevoia să plângi, să nu-ţi fie jenă. Poţi să ai încredere în mine. Plânsul e o formă de descărcare psihică, iar dacă e sa vorbim biologic, prin lacrimi se eliberează o mulţime de substanţe chimice secretate de organism, acumulate în perioadele de stres. Dacă simţi nevoia să plângi, nu te feri, te vei simţi brusc mai relaxat.

– Nu este vorba despre asta, dar, în afară de Tania, nu am mai vorbit cu nimeni despre tragedie.

– Nu te grăbi atunci, avem timp.

Eva se ridică de la birou, se îndreptă înspre bibliotecă şi aprinse un beţisor parfumat. Mereu făcea asta, pentru o atmosferă destinsă, spunea ea. Se uita la bărbatul din faţa ei cu o privire ce invita la povestire, la mărturisiri.

Tudor răsuflă prelung, îşi coborî privirea, îşi împreună mâinile ca într-o rugăciune şi spuse:

– Acum două luni, s-a întâmplat tragedia. Eram la serviciu şi scriam un articol, Importanţa familiei în viaţa adultului. Am primit un telefon de la Tania. Plângea şi spunea mereu: Doamne, ce nenorocire, nu pot să cred! După câteva secunde am aflat motivul tânguielii ei: casa în care am copilărit era în flăcări. Ştiam că tatăl meu era liber în acea zi. Mama trebuia să plece într-un pelerinaj pe la mănăstirile din Bucovina de dimineaţă. M-am gândit la ce e mai rău.

Eva se cufundă în fotoliu său de canapea neagră. Respiraţia îi deveni uşor sacadată. Se ridică şi ieşi din cameră. În mica bucătărie, departe de privirile bărbatului, Eva îşi prinse capul în mâini. Se spălă pe faţă cu apă rece, apoi se întoarse în cabinet, unde o aştepta Tudor nedumirit.

– M-am gândit că ţi-ar prinde bine puţină apă, spuse Eva abia perceptibil şi îi înmână paharul.

– Mulţumesc, sunteţi o drăguţă. Tudor sorbi puţin din apa rece ca sufletul femeii care îi stătea în faţă.

– Vrei să ne oprim pentru ziua de azi sau vrei să terminăm de povestit?

– Aş vrea să termin cu tragedia, ca să nu mă mai gândesc…Am ajuns cât de poate de repede la casa părintească…nu mai rămăsese aproape nimic din ea…Tania nu se putea opri din plâns, deşi nu îi ştia de mult timp. Copilăria, o parte din viaţa mea, devenea cenuşă în faţa ochilor mei. Poliţia a restricţionat zona şi nu m-a lăsat să mă apropii. Se zvonea că focul a fost provocat de o ţigără nestinsă cum trebuie. Nu a mai rămas nimic din casă. Tudor încercă să-şi drege vocea. Poliţiştii ne-au trimis pe mine şi pe Tania acasă, spunând că nu se mai poate face nimic şi că ne vor anunţa imediat că vor avea informaţii noi. Am încercat să o sun pe mama să o anunţ că tata…Am sunat în disperare, dar am auzit doar vocea mecanică a robotului: Pentru moment, abonatul Cosmote nu poate fi contactat. Tania m-a liniştit în acea seară spunând că sigur prin zona Bucovinei, mai ales dacă s-a cazat pe la o mănăstire, e posibil să-şi fi închis telefonul. A doua zi, am aflat de ce mama, mama nu mai răspundea la telefon. Poliţiştii m-au sunat şi mi-au spus că s-au găsit rămăşiţele a două persoane, iar că a doua e mama mea. Asta a fost prima bombă. Tot atunci, am aflat că incendiu a fost provocat şi că la mijloc e o mână criminală. Am rămas singur pe lume, nu ştiu de ce mama nu a mai plecat în pelerinaj. Acum ar fi trăit…Nu s-a descoperit nici până azi cine a făcut-o şi asta mă termină…

Cu o voce agitată, Eva spuse:

– Mă bucur că ai reuşit să-mi povesteşti. E un pas mare în recuperarea ta. Mă tem că acum trebuie să pleci, timpul şedinţei noastre a cam expirat. Ne vedem data viitoare. Salutări Taniei!

Tudor se văzu dat afară din cabinet. Ce fel de psiholog e dacă reacţionează aşa? Ăsta e ajutorul pe care mi-l oferă ea? Să îi spun ce mă doare şi ea să îmi spună „Bravo, pa!”? Nu cred că e prima dată când aude despre tragedii de genul ăsta. Ce o fi avut? Poate are Tania vreo idee de ce, practic, m-a dat afară.

Coborî în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa blocului. Nu am mai fumat de aproape 1 oră, gândi Tudor, dar când se uită la ceas văzu că abia trecuseră 30 de minute. Ceasul indica ora 10 şi 40. Ciudat, cealaltă şedinţă a durat 60 de minute. Eh, o fi având o zi proastă, toţi avem din când în când, numai că unii o au de vreo câteva săptămâni. Îşi aprinse o ţigară şi încercă să o sune pe Tania. Telefonul suna ocupat. Nu-i nimic, o să mă sune ea când o să vadă apelul ratat. Aproape mereu când o suna avea telefonul ocupat. Ba colegii de facultate, ba profesorul ei coordonator de licenţă, ba Eva. Da, se înţelege bine cu Eva. Pasiuni comune, ce mai? Acum sunt şi eu un punct comun pentru ele.

Se îndreptă înspre staţia de autobuz. În drum, îşi luă câteva ziare pentru a se uita după anunţuri de angajare. Fusese concediat de la revista Viaţa de Familie la o lună după ce a rămas orfan. Redactorul şef i-a spus, subtil, că are nevoie de o perioadă de pauză, pentru că nu se mai poate concentra, nu mai predă articolele la termen, iar calitatea acestora lasă de dorit. În aceeaşi zi, a fost informat de către şefa departamentului de resurse umane că s-a încheiat colaborarea dintre el şi revistă şi că îi mulţumeste pentru implicare. O nouă lovitură pentru Tudor. Noroc de Tania că a fost acolo să-l susţină.

Pe prima pagină a ziarului Libertatea citi: „Soprana despre care se presupunea că s-a sinucis a fost omorâtă! Medicii legişti au descoperit că tânăra în vârstă de 28 de ani a suferit o insuficienţă respiratorie, luând o supradoză de calmante pentru starea de anxitate. Soţul femeii a declarat că Mirela era o fire plină de viaţă, care iubea viaţa şi care abia aştepta să arate lumii întregi adevărata sa valoare. „Mi-a mărturisit că are emoţii mari că se va afla pe o scenă atât de importantă şi că i-a recomandat cineva să ia calmantele astea pentru a se mai linişti. Am întrebat-o dacă nu sunt prea multe deodată, dar soţia mea mi-a spus că a primit indicaţiile de la un specialist, de la o persoană avizată şi că înseamnă că aşa trebuie. Şi uite ce a păţit”, a declarat pentru ziarul Libertatea, Ionuţ Covaci. Mirela Covaci urma să participe săptămâna viitoare la concursul internaţional „Hariclea Darclee”, ce avea să aibă loc la Brăila. Nu se ştie nimic despre specialistul care i-a indicat sopranei calmantele în această doză.” Doamne, lumea se omoară pe capete. Cui i-o fi greşit sărmana femeie?

Scrie un comentariu

Din categoria Proză, Secretul zâmbetului roşu

Secretul zâmbetului roşu

I

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Scoase pungile.

Locuia împreună cu iubitul său într-o apartament semidecomandat de două camere, în chirie. Sudentă în an terminal, Tania era nelipsită de la cercetările de criminologie, fiind interesată, în mod special, de înţelegerea comportamentului criminal. Spera să se poată angaja curând în sistemul penitenciar, să poată fi de folos celor de după gratii, morţilor vii, aşa cum îi numea ea pe deţinuţi. Susţinută de către profesori universitari, drumul pe care şi-l alesese Tania părea a fi de nezdruncinat. Sensibilă şi puternică, nu s-a speriat niciodată de criminali, ci a încercat doar să le înţeleagă traumele ce i-au împins la crimă.

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Se aşeză în faţa dulapului, deschise uşa şi scoase pungile.

Cu un aer liniştit, scoase şi bucăţile. Una câte una. Cu calm şi precizie. Le-am curăţaţ destul de bine, nu văd nicio pată de sânge, se gândi ea. Dar oare îmi ajung pungile? Ei, am să le potrivesc astfel încât să-mi ajungă, doar i-am tăiat aşa cum mi s-a spus. Admiră cu un surâs bucăţile pe care le avea înşirate în faţa ei. Erau albe şi pure, ca zăpada. Numai că nu erau moi şi pufoase, ci rigide. Luă cele 6 mâini, le îndoi de la coate şi le îngrămădi în cea mai mică pungă. Mai avea 3 pungi. Probabil, nu îmi vor ajunge. Unde am să le bag pe toate? Cap, picioare, trunchi? Trebuie să găsesc o soluţie. Înghesui picioarele, toate cele 6 fiind secţionate din jurul genunchiului. Eh, nu a fost aşa greu. Să vezi acum, la trunchiurile astea bătaie de cap.

Îşi încordă corpul, încercând să introducă primul trunchi în pungă. Greutatea trunchiului o făcu să-l scape din mâini şi să-i provoace o uşoară neplăcere la spate. Încercă din nou. Fir-ar să fie de pungă! Se ridică nervoasă, păşi atent peste trunchiurile şi căpăţânele aşezate în ordine pe parchetul din holul mic, trecu prin sufragerie şi coti la stângă, înspre bucătărie. În treacăt, aruncă un ochi înspre uşa de la intrare. Da, e închisă bine, am pus şi siguranţa, e ok. În bucătărie, scotoci prin toate sertarele. După câteva minute, răsuflă liniştită. Slavă cerului că există sacii de gunoi! Îi luă zâmbind şi se întoarse la treabă. Bucăţile o aşteptau aşa cum le lăsase. Cu aceeaşi răceală.

După o muncă silnică, a reuşit să umple sacul de gunoi cu cele trei trunchiuri. Buuun, să vedem acuma căpăţânele astea!!! Le analiză atent, de parcă atunci le vedea pentru prima dată. Frumoşii şi frumoasa mea, cum o să staţi în pungi şi nu o să vă  găsească nimeni..Atunci îşi dădu seama. Ce am să fac cu pungile? Unde am să vă duc eu măi pe voi să nu vă găsească nimeni? Să vedem…aş putea să vă las în gunoiul unui hotel…nu, nu, acolo e prea evident..undeva unde să nu vă găsească nimeni… aş putea să vă duc pe munte, că e aproape…poate am noroc şi vine o avalanşă şi uite-aşa nu vă mai vede nimeni, zâmbi Tania triumfătoare. Şi dacă vă găseşte? Hmm, ce ar trebui făcut? Ce ar trebui? Frumoşilor, cred că am să vă desfigurez puţin, doar puţin, cât să nu vă recunoască nimeni.

În liniştea muncii ei, Tania auzi brusc televizorul. Simţi un fior rece pe şira spinării. Din holul mic putea vedea televizorul…şi puricii de pe el…şi sunetul acela bizar…Respiraţia îi deveni sacadată. Nu am deschis deloc azi televizorul, gândi ea. Ce naiba? Se ridică tremurând pentru a aprinde lumina de pe holul mic. Nu se aprinse, doar pâlpâia, aidoma un bec gata să se ardă. Aproape alergă până în sufragerie pentru a aprinde lumina. Televizorul deschis din senin o speria, întunericul îi mărea însă spaima. Nici lumina din sufragerie nu se aprinse. Şi aici becul părea să se ardă. Ajunse pe holul mare, aprinse cu succes lumina şi deveni palidă. Uşa de la intrare era întredeschisă. O broboană de sudoare îi traversă fruntea lată.

A doua zi, Liviu, iubitul Taniei deschise uşa de la apartament. O curăţenie debordantă îi sări în ochi, de la primul pas făcut în casă. De obicei, era curată casa, Tania avea grijă de asta, dar acum strălucea. O strigă pe iubita sa, dar nu primi niciun răspuns. Intră în dormitorul lor, patul era nedesfăcut. Ceva îi atrase atenţia. O imagine. Pe oglinda pe care o folosea Tania când se aranja. Era un zâmbet desenat cu ceva roşu. Se apropie. Înainte să analizeze zâmbetul, văzu o foaie. Citi în gând: Criminalitatea are chip de femeie. Remarcă sângele din zâmbet. Nu era ruj. Televizorul se aprinse brusc.

Va urma

Scrie un comentariu

Din categoria Proză, Secretul zâmbetului roşu

Portret cuvintelor

Trecuseră cinci ani de când David îşi pierduse soţia şi fetiţa în accidentul auto. Individul care provocase accidentul fugise de la locul faptei, dar toţi ştiau că incidentul a fost premeditat, David fiind foarte invidiat pentru talentul său. Nu a mai ieşit din casă de atunci, iar mass media, care era obişnuită să-l aibă, cel puţin odată la câteva luni pe prima pagină a ziarelor, bănuia că pictorul s-a stins de durerea singurătăţii. David îşi vânduse apartamentul de două camere şi îşi cumpără o garsonieră la periferia oraşului, pentru a se feri de ochii curioşi ai oamenilor, dar şi pentru a avea bani cât să trăiască decent o vreme. Nu se mai gândea de mult timp la pictura iar, dacă o făcea, era pentru a-şi reproşa timpul petrecut cu pensula în mână şi cu şevaletul în faţă, timp pe care l-ar fi putut petrece cu familia sa. Costurile vieţii începeau să devină din ce în ce mai contrângătoare, iar banii agonisiţi erau pe terminate. David îşi reaminti peisajele redate cu patimă pe pânză şi brusc, parcă auzi vocea soţiei sale: „Davide, mai lasă natura, peisajele, încearcă să imortalizezi chipuri. Pe mine de ce nu vrei să mă pictezi?”. „Este timp pentru toate”, era mereu răspunsul bărbatului. La cei 35 de ani ai săi, David era îmbătrânit înainte de vreme, iar lacrimile pe care le vărsa când se gândea la viaţa lui nu făceau altceva decât să-i evidenţieze ridurile.

Dimineaţa aceasta de mai fu diferită faţă de altele. David se ridică din pat şi puse mâna pe telefon.

– Ce faci, Luca? îşi întrebă fugitiv fratele. Am o rugăminte la tine. Îmi aduci şi mie pânzele, pensulele şi toate celelalte materiale din depozit când vii pe aici?

Mut de uimire, Luca se bucură în sinea sa, aşteptând de mult timp acest moment.

– Te reapuci de pictat? Ţi le aduc, cum să nu…

– Şi poţi să dai şi un anunţ în ziar? Aş vrea să sune în felul următor: „Pictor, realizez portrete la comandă, după cerinţele clienţilor. Marius Vincente”…

– Eşti sigur că asta vrei? Crezi că te vei descurca? Portrete…mă gândeam că tot la peisaje te gândeşti..şi numele…de ce nu vrei să trecem numele tău? se nedumeri Luca.

– Nu am dispoziţia necesară pentru a îţi da explicaţii! Dacă vrei să mă ajuţi bine, dacă nu, nu, apelez la altcineva. Şi da, cred că mă pot descurca, se arătă David, mai mult decât indignat.

– În maxim două ore sunt la tine cu tot ce mi-ai cerut, spuse Luca mai mult pentru el, realizând că fratele său închisese telefonul.

Doi ani mai târziu. Tot oraşul vuia despre un portretist remarcabil, care adopta o tehnică nouă, apreciată în special de către clienţi. Se spune că Marius Vincente punea pe pânză cuvintele clienţilor. Era foarte retras, în garsoniera sa transformată în atelier şi deşi presa se zbătea să-i ia un interviu, răspunsul său negativ era categoric. Rar îl prindeai până şi la telefon. Fratele său era cel care răspundea, aranja şedinţele de pictură şi refuza conferinţele de presă la care era invitat Marius. Telefonul sună, iar sunetul său îl trezi pe Marius din visarea datorată unei ploi tomnatice.

– Bună ziua, aş dori să mă programaţi pentru un portret, dacă se poate. Numele meu este Alma Ştefănescu. Cam când m-aţi putea programa? se auzi în receptor o voce melodioasă, dar hotărâtă şi cu o dicţie de invidiat.

– Bună ziua, doamnă! Azi sunt cam ocupat, dar mâine pe la ora 10 credeţi că puteţi veni? întrebă Marius, încă ameţit de zgomotul picăturilor de ploaie.

– Este perfect. Voi fi mâine acolo.

– Adresa este..doamnă? mai sunteţi pe fir? Fir-ar, spuse Marius şi puse receptorul în furcă.

A doua zi, la ora 10, Alma intră în garsonieră, uşa fiindu-i deschisă de Luca. Acesta  o rugă pe femeie, după scurte politeţuri, să nu se mişte de pe canapea în timpul şedinţei, deoarece îi distrage atenţia lui Marius. O avertiză că, dacă nu respectă această indicaţie, şedinţa se va termina fără a putea fi reluată. Alma păru să înţeleagă avertizarea, deşi zâmbi ştrengăreşte.Fu condusă în micul atelier, unde îl observă pe Marius în spatele şevaletului. Figura sa îi amintea de cineva, dar nu putea spune de cine. Gândurile îi fură întrerupte de vocea puţin răguşită a lui Marius:

– Doamnă, vă rog să vă aşezaţi comod pe canapea şi să îmi spuneţi ce vedeţi dumneavoastră în momentul în care vă uitaţi în oglindă. Cum sunteţi dumneavoastră, cum este chipul dumneavoastră, ochii, nasul, buzele, părul…

Alma îl privi uimită, dar ştia că pictorul are ciudăţeniile lui. Roti ochii mari prin cameră şi se simţi apăsată de albul din ea şi de simplitatea acesteia. În afară de canapea, de scaunul pictorului, de şevaletul acestuia şi de o măsuţă pe care avea aşezate nuanţe fel de fel, într-o ordine aproape deranjantă, camera era goală.

– Doamnă, vă rog să vă descrieţi…menirea mea este să redau pe pânză aşa cum vă vedeţi dumneavoastră, nu cum vă văd eu.

Alma, o femeie în general foarte sigură pe ea, începu timid:

– Părul îmi cade în valuri pe umeri şi e atât de negru încât pământul întreg pare a-mi încadra chipul. Tenul îmi este alb…Alma se opri, atingându-şi faţa atinsă puţin de primele semne ale trecerii timpului.

– Continuaţi, vă rog…

Alma se ridică de pe canapea şi se îndreptă pe vârfuri înspre fereastră. Contemplă puţin frunzele ce se lăsau furate de vânt, după care îşi atinse buzele:

– Buzele mele nu au mai fost sărutate de ceva vreme, ceea ce le dă un aspect poate puţin cam aspru. Se uită la Marius şi îl observă cum degetele sale pluteau pe pânză, deşi privirea îi era în altă parte. Se aproprie de pictor, încet, fără a-şi face simţită prezenţa.  Ochii mei verzi, spuse ea şoptit, îmi aduc aminte de toate câmpiile pe care le văd în mijlocul verii.  Marius o reda pe pânză exact cum se vedea ea. Brusc, Luca îşi făcu apariţia, foarte agitat, spunându-i că şedinţa s-a terminat şi că este rugată să părăsească locuinţa. Femeia observă cum Marius îşi frecă mâinile şi cum se întoarce cu faţa înspre perete.

– La revedere, doamnă, sunt dezamăgit…

– A fost o scăpare, vă rog să mă scuzaţi…nu putem continua?

– La revedere, am spus!

Două zile mai târziu. Luca, având o cană de cafea în mână, îşi aruncă ochii pe ziarul din faţa sa. Rămase mut de uimire: „Portretistul care redă chipuri prin cuvinte. Portretistul Marius Vincente trăieşte într-o lume pe care puţini şi-ar fi putut-o imagina. Operele sale, adevărate capodopere redau exact chipurile oamenilor, într-o manieră deosebită, aşa cum se percep aceştia. Maestrul, care a început o nouă viaţă sub numele acesta – Marius Vicente, nu este altul decât David Terente, pictorul care şi-a pierdut soţia şi fiica într-un teribil accident de circulaţie în urmă cu cinci ani şi pe care toţi îl credeau mort. I-au murit doar ochii, dar lumina din spatele acestora continuă să strălucească, deşi o fac în întuneric. Marius Vicente, deşi nu poate vedea capodoperele create, nu se lăsă doborât de întuneric.” Articolul era semnat de o jurnalistă  al cărei nume era Alma Ştefănescu.

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Canapeaua neagră

Timpul o lovea peste faţă şi urmele pe care i le lăsa îi făceau zâmbetul din ce în ce mai inexpresiv. Cu fiecare zâmbet, fiecare rid îi ieşea mai bine în evidenţă. Cu fiecare zâmbet calm, simţea că a mai pierdut ceva. Încerca să surâdă cât mai rece, pentru a nu îşi face vizibile defectele. Poate de aceea, zâmbea şi mult mai puţin. La cei 29 de ani ai săi, Anastasia era de o frumuseţe rece. Buzele voluptoase, ochii verzi, cel stâng având  o mică pată căpruie, nasul mic şi puţin în vânt, părul de un blond ca al spicului de grâu,  făceau din Ania, cum o alintau cunoscuţii, o tânăra minionă ce încă întorcea privirile. Cu toate acestea, casa femeii era lipsită de oglinzi. Se ferea de ele ca de un coşmar care o tulbura de ani grei. În momentul în care era pusă în faţa unei oglinzi, secretara se metamorfoza, observându-şi toată urâţenia imaginară. Vedea cum îi ies monştri din ochi, de parcă toată răutatea celor din iad îşi găsiseră ascunziş în ei. Faţa i se deforma, gura devenea aproape vânătă,  strâmbându-se de parcă se pregătea să rostească cele mai dure cuvinte. Sângele îi pompa în obraji, de parcă cineva i-ar fi ciupit neîntrerupt. Frumuseţea Aniei devenea în oglindă  sinonimă cu diformitatea cea mai acută.

Se auzi un ciocănit în uşa Aniei. Niciun răspuns, iar mama Aniei intră nervoasă în camera neaerisită de zile întregi.

– Trezeşte-te, Ania, că o să te dea ăia afară! Nici măcar nu ştiu cum te suportă ăia acolo! Cred că nu au observat cât eşti de rea!

Ania deschise încet ochii, urmărindu-şi cu privirile mama care deschidea geamul. Zece minute mai târziu, Ania, deja îmbrăcată, lua micul dejun format din aceeaşi pâine, acelaşi gem şi acelaşi ceai. Monotonia făcea parte integrantă a vieţii ei. Termină de mâncat sub privirile critice şi batjocoritoare ale mamei, îşi pregăti la repezeală pachetul pentru serviciu şi plecă în pas alergător înspre cabinetul de avocatură. Facultatea pe care o terminase cu magna cum laude  nu a însemnat nimic fără relaţiile pe care nu le avea, deşi mintea ei ageră, de juristă a încercat de multe ori să facă faţă corupţiei. Neacceptând vreun compromis, Ania s-a mulţumit cu postul de secretară, sperând ca într-o zi să poată face legal dreptate în lume.

Transportul în comun a agitat-o extrem de tare, trăind cu impresia că lumea o vorbea, comentând atât despre hainele sale umile pe care şi le putea permite dintr-un salariu de 10 milioane, cât şi despre machiajul strident al cărei adeptă era.

Ajunsă la serviciu, Ania nu se gândea decât la întâlnirea cu psihologul pe care o avea de la ora 15.00. Acel om era singurul capabil să îi aducă puţină alinare sufletului ei zbuciumat, deşi părea să simtă pentru ea ceva mai mult decât pentru un pacient. Tresări când îşi aminti mâna psihologului alunecând peste piciorul ei şi un fior rece o străbătu la gândul că ceva nu este în ordine. Îşi reveni repede, gândindu-se la cuvintele încurajatoare ale lui Robert şi se linişti amintindu-şi că de trei luni el a fost singurul care i-a fost alături. Zâmbi, neauzind vocea ridicată a şefului care vroia două cafele cu lapte. Un potenţial client o trezi pe Ania din gândurile sale, aşezându-şi diplomatul pe biroul secretarei. Vru să-l conducă în biroul şefului, dar observă că acesta era lângă ea şi o privea iritat. Făcu cele două cafele, după care fu chemată în biroul şefului.

– Ania, nu ştiu ce se petrece cu tine în ultima vreme. Eşti tot mai aeriană, tot mai distrată, tot mai neatentă. Mi-ai greşit o mulţime de acte, nu eşti niciodată pe fază. Ania ascultă cu atenţie, prevăzând o concediere. Gândul îi fugi iar la Robert, la faptul că şedinţele erau scumpe şi că poate nu va mai avea cu ce să-l plătească, iar machiajul mov era parcă mai pronunţat decât în mod normal… Prin urmare, m-am gândit că ţi-ar prinde bine un concediu de câteva zile. Ce spui? Înmărmurită, Ania se simţea recunoscătoare faţă de acest om care, în majoritatea timpului, se arătase rece şi deloc empatic.

– Mulţumesc, sincer aveam nevoie de puţină relaxare. Promit să mă revanşez.

– Bine, Ania, dacă nu te mai simţi în stare să stai azi aici, poţi pleca. Poţi sta acasă cât vrei, dar nu mai mult de două săptămâni. Ne-am înţeles?

– Mulţumesc, şopti din nou Ania şi se îndreptă înspre biroul ei pentru a se pregăti de plecare. Înainte să plece, să gândi la Robert şi la faptul că astăzi îi va spune ce are ea pe suflet şi ce o macină de fapt. Un pas foarte important pentru recuperarea ei, de altfel. Gândul îi fu întrerupt de vibratul telefonului. La celălalt capăt era chiar Robert, care o anunţa că nu poate ţine şedinţa la ora 15.00 şi că dacă este posibil ar vrea să o mute la ora 10.00, adică în mai puţin de 20 de minute. Ania acceptă. Vocea lui Robert suna puţin dubios, dar Ania se gândi că probabil este şi el măcinat de probleme personale. Îşi adună la repezeală lucrurile şi ieşi din cabinetul de avocatură zâmbind rece. În mai puţin de 10 minute, ciocănea la uşa lui Robert. Aceasta se deschise, iar Robert cu un surâs ademenitor o pofti să intre.

– Scuze dacă am ajuns mai repede, dar mi-au dat concediu la serviciu şi nu mai avea rost să mă mai duc până acasă.57449604

– Nu e nicio problemă, Ania, uite până atunci putem bea şi noi ceva. Măsuţa de cafea era deja aranjată cu două pahare de şampanie. Ania se uită lung şi neîncrezător la el. Robert se apropie de ea pentru a închide uşa şi, profitând de neatenţia  Aniei, o încuie cu cheia. Se apropie iritant de mult de Ania şi îi spuse:

– M-ai atras din prima clipă în care te-am văzut. Trebuie să te am. Nu încerca să ţipi, pentru că nu te aude nimeni. Lasă-te doar purtată de val şi totul va fi bine. Ania, speriată şi plângând, încercă să prosteteze, dar puterea bărbatului de 35 de ani o imobiliză. Robert o violă pe canapeaua neagră pe care ea stătuse de atâtea ori, confesându-i-se.

Două săptâmâni mai târziu. Robert, un cititor înrăit al ziarelor, citeşte pe prima pagină a unui cotidian: „Tânără de 29 de ani, însărcinată în aproape două săptămâni şi-a încheiat socotelile cu viaţa”. Atras de titlul dramatic, citi primele fraze din articol: „A.A., în vârstă de 29 de ani, a fost găSleeping_pill_suicide_by_EViL_KiTTeehsită ieri moartă în locuinţa sa. Decesul a survenit în urma unei supradoze de medicamente. Sinuciderea femeii a fost programată, drept dovadă biletul de adio, găsit lângă corpul inert al femeii. „Toată viaţa am fost traumatizată, iar motivul l-am ştiut doar eu şi mama. Am fost rodul unui viol, iar mama nu m-a putut niciodată privi altfel decât ca pe cel mai mizer şi murdar lucru din viaţa ei. Toată viaţa mea am încercat să scap de această imagine a bărbatului care a violat-o pe mama, ascunzându-mă sub diverse aparenţe: machiaj strident, vorbe, comportament. Acum două săptămâni, un bărbat în care aveam încredere totală a repetat greşeala tatălui meu, cu mine. Nu puteam să risc faptul că bebeluşul pe care urma sa-l nasc să ducă aceeaşi viaţă de stigmată pe care am dus-o eu.” Nu se cunoaşte identitatea violatorului.”

6 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Lumini şi umbre în amurg

O clipă am ridicat privirea… şi am avut curajul să privesc cerul în ochi. Lumina lui mi-a ars gândurile… apoi, m-am îndrăgostit de cer… şi când mi-am dat seama că, de fapt e prea departe, era prea târziu… iubeam. Am vrut să-mi smulg dragostea din inimă. O clipă n-am avut curaj. Apoi, am lăsat-o… a crescut ca o floare la umbra sufletului meu… acum, e prea târziu s-o rup… acum, face parte din mine, aparţin cerului. Când mi-am dat seama că nu mai sunt eu, sufletul meu a căzut în genunchi la picioarele cerului. Şi-am implorat. Nu ştiu ce… poate doar dreptul la libertate. Cerul m-a gonit, spunându-mi că doar moartea amurgului mă poate elibera de el… iar acesta nu va muri…
Muiat în blânda florilor sfială, Soarele s-a mai oprit o clipă, dar, sfârşită-i sărbătoarea zilei. Razele lui cad pieziş pe crestele munţilor, încununându-le cu schimbătoare slipiri de aur.
Amurgul începe a se ridica din adâncuri… mă va ajuta…pline de candoare, în liniştea lor castă, florile îşi dăruiesc văzduhului parfumul. Între piscurile înalte ale munţilor, ce se răsfăţau, încă, în pulberea de lumină roşiatică a celor din urma raze ale soarelui, văile tupilate întunecau priveliştea cu atâtea pete imense de lumină viorie. Din înălţimi, din adâncimi, din văzduhuri, din întunericul codrilor, din taina pădurilor, de pretutindeni, glasuri prelungi se ridicau treptat a linişte şi a odihnă… plângeam… şi, încet, încet, se stingeau toate şi toate adormeau pe rând… Fericirea-mi era captivă…
În amurg, pământul şi bolta se sărută, acoperind tainic umbre ce se-mbrăţişeaza. Aproape de cer, privighetoarea cântă-n vibrări duioase şi se-nalţă căutând lumină, viaţă… am încercat să o previn… cerul e rău, dar nu m-a ascultat… Tot mai roşii scad în zare văpăile luminoase, iar valul nopţii coboară tot mai negru peste văi. Un fluture, cu aripi de umbră şi mătase, stropit în doup locuri cu carmin, a furat din mănunchiul de culori al amurgului violetul, iar acum valsează rătăcit în armonia nuanţelor. În căderea lor, razele nepotolite sărută faţa clară a undelor, iar spuma albă, înfiorată, prelung şi pătimaş tresare. Un surâs melancolic se iveşte pe buzele amurgului… totuşi, e fericit… va muri pentru fericirea şi libertatea mea…
Departe, foarte departe, spre gura largă a văii, sclipea ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ… era cea din urmă rază de lumină… cădea rătăcită şi pieziş în depărtările apusului. Când această stea se mistui şi se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului… era libertatea şi fericirea mea… eram liberă şi… oarecum fericită.
Bolnav, amurgul tremură, se stinge: cineva îi răpeşte împărăţia. În ochii lui purpurii, pâlpâie două lacrimi grele…
Eram liberă…

2 comentarii

Din categoria Proză

Povestea unui copil

A fost odată, demult, un copil ca toţi ceilalţi de vârsta lui… nu ştiu dacă acel copil mai era copil cu adevărat, dar ştiu că a încercat într-o seară să privească Luna cu ochii închişi şi nu a reuşit. A încercat şi a doua seară şi a treia, în zadar… nu putea privi Luna cu ochii închişi… Atunci a învăţat că numai cu ochii deschişi poţi vedea realitatea. Copilul era trist… Privea acum Luna cu ochii deschişi şi o vedea bine, dar nu-şi putea explica faptul că numai astfel o putea vedea. Ştia că Luna are tainele ei, pe care nu le va afla niciodată. Copilul era trist… aproape că murea de tristeţe… Luna strălucea nepăsătoare pe cer… şi copilul era trist, foarte trist…

Un comentariu

Din categoria Proză