Arhive pe categorii: Prefețe și recenzii

Despre demonii latenți sau cum să cicatrizezi durerea vie. Omar și diavolii – Dan Ciupureanu

Romanul Omar si diavolii nu este unul tocmai facil de digerat, mai ales dacă ești îndoctrinat cu prejudecăți de genul: lumea descrisă de un autor în opera sa trebuie să fie net superioară realității.

Nu-mi amintesc să fi citit un alt roman în care durerea și boala să fie atât de prezente și atât de bine amestecate, un tot unitar în care nu este nicio altă soluție în afară de a le face față.

Dan Ciupureanu descrie două lumi, două realități și, deși te aștepti ca una dintre ele să fie pozitivă, așa cum unii dintre noi își creează propria lume pentru a face suportabil prezentul, autorul surprinde.

Povestea propriu-zisă aduce în prim plan un tânăr care provine dintr-o familie cu foarte multe lacune. Tatăl este mai prezent în viața fiului spre finalul adolescenței, mama este schizofrenică. Un adolescent aruncat în tumultul vieții, care se lasă ghidat de anturaj și uneori de voci. Singura care îl salvează, pentru a-l înfunda și reînvia apoi este Roxana.

Un roman care nu duce lipsă de toate neajunsurile de care se poate izbi un om: materiale, afective, medicale, sociale. Din când în când, scrise cu litere italice de autor, parcă auzi vocea adolescentului devenit adult, completând povestea copilului prin ochii maturității. Tristețea și boala sunt tot acolo: “Viața mea e prea liniștită ca să nu se întâmple ceva rău. De exemplu, într-o zi, să stau la masă, să radiez de plăcere și fericire, becul să pâlpâie de două ori din senin și să-mi explodeze capul.”

Scris într-un stil agresiv, inovativ și oarecum șocant prin descrieri și limbaj, Omar și diavolii reușeste să pună punctul pe I, calitatea vieții ține mult de noi înșine, dar își are bazele în celula societății, familia, în modelele pe care le vedem și în felul în care ne pregătește pentru viață.

Un roman care schimbă, care te schimbă. De citit!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Blog, Prefețe și recenzii

Elsa – Florina Sanda Cojocaru. Un memorial al durerii

O copilărie marcată de certurile părinților, de boala incurabilă a fratelui (mort într-un accident de mașină), de aventurile tatălui și de stările depresive ale mamei. O păpușă cu mecanismul stricat care se reîntoarce, în desele momente de cumpănă, la Edenul pierdut, definit în special de rochia înflorată a mamei și  de zâmbete. Elsa – Crăiasa Zăpezii, ca în Regatul de Gheață. Copilul rebel, judecat cu duritate de brute cu figuri de oameni, se transformă în adolescenta ce ajunge, din lipsă de afecțiune, din nevoia de apartenență și atenție, să atragă în mrejele sale pe băiatul plăcut de cea mai bună prietenă a sa, trădând-o. Apoi apare Cezar, doctorul de suflete. Doc.

O poveste de viață, scrisă pe muzica lui Ernesto Cortazar, despre oameni frumoși, oameni defecți, imperfecți, despre ființe pe care le întâlnim și față de care nu putem rămâne indiferenți. Fie îi iubim, cu acea patimă sfâșietoare, fie îi compătimim, cu acea aplecare copleșitoare, fie îi urâm pentru alegerile sau pentru nonacțiunile lor. Florina aduce viața Elsei în prim plan și ne face părtași la ea, fără să ne-o impună în vreun fel sau altul. Limbajul accesibil, pe alocuri metaforic, dar plin de substanță, îți interzice, parcă, într-un mod tacit să lași cartea din mână. E ca și cum ai trăi o viață dublă, a ta și pe cea din carte, nu poți renunța la niciuna. O analiză intrinsecă profundă a personajelor, care își recunosc atât greșelile, cât și calitățile, își știu neajunsurile și preaplinurile. Esența umană este atât de bine surprinsă, încât nu ai cum să nu dai de tine și să te întrebi de unde cunoaște Florina frânturi din sufletul tău. Te pierzi între cele 251 de pagini și te regăsești. Elsa te împiedică, prin forța ei lăuntrică, să renunți și îți întinde o mână invizibilă, prin gândurile ei, în orice stare ai fi – de disperare, de gol interior. Despre greșeli, despre iubirea fragedă și despre iubirea coaptă, despre impactul unei familii dezechilibrate asupra vieții adulte, o psihanaliză a durerii, explicată până în cele mai abisale colțuri, despre remușcări, negare și despre iertare. Pentru că suntem oameni.

O poveste scrisă plângând de Florina, care se poate citi dar cu pachete de șervețele prin preajmă. Și mai mult cu inima, decât cu ochii.

Ca să te citez, Florina, să primesc romanul Elsa în viața mea a fost o luptă dată cu mine, să o alung din ea, e imposibil. Nu se oprește nimic aici. Florina a promis că  va exista și o Viață după Elsa.

Îți mulțumesc, Florina, pentru că-mi ești, fiecare rând e o lecție de viață.

Cărțile Florinei Sanda Cojocaru, (El a ales, Scrisori către îngeriElsaromane, Poveste de suflet și Vise de scrum poezii), pot fi comandate pe Facebook, pe pagina de autor, aici.

12809706_957078294387529_4789890517804953927_n

Scrie un comentariu

Din categoria Blog, Prefețe și recenzii

Poezia Florinei Sanda Cojocaru – poezia neatingerilor

Prefața volumului de poezii „Vise de scrum” de Florina Sanda Cojocaru

– Raluca Pavel, poetă –

Într-o lume literară în care scrisul se îndreaptă vertiginos înspre „industrializarea” sentimentelor, a cuvintelor, Florina Sanda Cojocaru rămâne autentică, o poetă ce alege să expună stări prin cuvinte ieşite de mult timp din uz, termeni cărora doar cei trecuţi prin viaţă le știu rostul. „Timpul s-a oprit în trecut” (Să ne iubim), dar emoţiile continuă să înflorească, ideile să nască idei, versurile să se aştearnă pe coli de hârtie, ca o dovadă incontestabilă a faptului că viaţa lasă urme.

Urmând parcă o călătorie ciclică, începând cu primul volum de poezie Poveste de suflet, în care a elogiat iubirea tomnatică şi continuând cu cel de faţă, în care afectul este invadat de o stare de răceală, de resemnare, de pustiu şi de frig interior („Atâta zbucium în iriși şi-n suflet atâta pustiu.” – Stări în iarnă), Florina Sanda Cojocaru se lasă purtată de armonia vivaldiană, de trecerea sufletului prin anotimpuri, ca prin mai multe vieţi. Se caută pe sine, într-un egocentrism poetic ce defineşte dorinţa de perfectibilitate, dar şi printr-un altergocentrism („îmi eşti tu şi-o parte din mine” – Trecere; „Ne suntem eu şi tu ca părţi dintr-un întreg/ […] Cât eu îţi sunt ca parte dintr-un tine” – Cât eu îţi sunt), o oglindire a celuilalt în ea, o fuzionare cu jumătatea ei, androgină, având în vedere contextul dual în care poeta alege să se exprime, când unei femei din prisma unui bărbat, când invers, pentru a întregi sufletul într-o manieră complexă.

Autoarea nu se ascunde în spatele literelor, pune punctul pe I, opunându-se deliberat normelor literare actuale, poemele sale fiind, de cele mai multe ori, expansive, explicite, deschizându-şi sufletul preaplin de sensibilitate în faţa interlocutorului. Caracterul declarativ al versurilor sale („Pădure, stai dreaptă! De ce mi te clatini/ Când ceruri îngheaţă-n poveste cu mine?” – Şi ninge; „În plictisul banal căutăm ineditul:/ Tu îţi cauţi un mal, eu îţi caut zenitul./  Şi mă ninge flămând într-o iarnă nebună/ Troienesc iar în gândul ce te ţine de mână” – Alt vis) relevă dorinţa de a se face înţeleasă, de a fi percepută exact cum se arată ea, cu toată transparenţa unui suflet nepătat de meschinării şi neajunsurile vieţii de care toţi ne împiedicăm: „Voaluri-ploi de mireasă îmi acoperă cântul/ Nu mă fac înțeleasă și mă arde cuvântul” (De primăvară). Poeta conştientizează micimea şi incapacitatea omului de rând de a înţelege relaţia profundă, sacră pe care scriitorii o dezvoltă cu poezia, dar nu îşi neagă dreptul la a spera că frumosul, evidenţiat de o gândire şi mâini măiastre, poate schimba trecerea timpului, îi poate clădi o altă faţadă decât cea de goliciune interioară: „Probabil va veni şi pentru mine rândul,/ Dar pân-atunci poetul încă mai visează.” (Vis în iarnă); „Singurǎtǎţi îmbǎtrânesc/ Purtând pe buze poezie.” (Așteptare); „Obosit îmi e cuvântul/ Ce a fost, nu mai rămâne” (Dor).

Poemele Florinei Cojocaru se lasă depănate, fir cu fir, vers cu vers, fie planând deasupra sufletului, într-o poveste atemporală şi aspaţială, fie în Moldova atât de dragă fiinţei sale, în „târgul Nicăieri”, identificându-se cu o provincială, „mult prea visătoare”: „Poeme nescrise, de mână, iubiţi, un târg ce se pierde în timpul uitat.”  (În zi de februar´).

Poeta este un om al faptelor, mai mult decât al cuvântului, dar fapta pare să i se sustragă și atunci îi rămâne cuvântul ca un mijloc prin care își poate lua în stăpânire universul, ca o modalitate prin care să-și contureze o lume compensatorie, topica inversă utilizată în majoritatea versurilor reliefând acest aspect: „Făcut-am din cioburi, iubite, o viaţă/ Şi încă rămas-au cioburi deoparte,” (Port vina); „De verde purta-voi dorinţe de-o vară.” (Trăire de toamnă); „Mă tem că n-am să ştiu de mine a-ţi mai spune/ Şi uite, ninge-aiurea din cerurile gri.” (Temeri); „Troienite năluci între dealuri cernite/ Un pian într-o casă învechit şi tăcut/ Candelabre de bronz, tacâmuri spoite/ Şi în braţele-ţi reci o poveste-am s-ascult.” (Amăgire).

Din dorința unui confort cotidian pe care nu-l regăsește, Florina Cojocaru încearcă să se proiecteze pe sine, în afara ei, prin folosirea aproape sufocantă a prepoziției de, într-o încercare tulburătoare de ieșire din sine, din universul ei, în stilul eminescian, mult prea strâmt: „Rugini de gând” (Vină), „Femei despletite, de ceaţă tulpine” (Trăire de toamnă); „Toamne-agonizând de mine” (Dor); „Mi-e toamnă, iubito, mi-e toamnă de tine…/ Ba râd, ba mai plâng, netoamnă de mine!” (Pași). Caută salvarea, ar vrea ca acest cenușiu cotidian în care se simte încătușată să fie înlăturat de un cataclism care să curăţe neîmpliniri, ea are nevoie disperată de el şi se refugiază în lumea ei perfectă de cuvânt: „Mă arde pustiul, neiarnă din mine/ Şi Arca lui Noe demult s-a pierdut” (Neiarnă din mine).

Însăși cromatica la care apelează, aproape întotdeauna încadrată într-un perimetru de nuanțe dezolante, din care răzbate uneori albul și verdele, subliniază starea de spirit a poetei. Ambele pot fi considerate, în calitate de simboluri, ca având două valențe, iar Florina îl alege mereu pe cel pozitiv. Dacă albul poate fi perceput fie ca nonculoare, fie ca armonia plenară a tuturor nuanțelor ansamblului de lumină deplină a tuturor culorilor spectrului luminii, ca emblemă a purității și candoarei, a inocenței, Florina Sanda Cojocaru îl leagă de poezia ei, în căutarea frumosului și al unui Eden de a cărui amintire nu se poate dezlipi („Şi iarna mi-e slută, aproape sălcie -/ În lutul smerit caut chipuri de îngeri/ Adulmec nebun pielea alb-sidefie…” – Cu tine), în ciuda griului, ca stare de incertitudine, de amărăciune apăsătoare („Închisori de cuvinte şi lacrimi amare/ Zăpezi cenuşii în suflet la mine…” – Cu tine; „În cerul de plumb făcut-am popasuri/ Şi-mi caut o vină, îţi caut o vină.” – Port vina) și a negrului ca simbol al morții sufletului, a tot ce e pustiit, a neîmplinirilor, eșecurilor, un fel de barieră care consolidează imposibilitatea comunicării cu celălalt. Verdele, în varianta sa pozitivă, foarte rar și în cea negativă, de „venin” („Am s-aștept până la vară, poate-oi înverzi în tine/ Și-am să-ți cresc o iarb-amară cât amar a curs în mine.” – Blestem; „Mi-s zidurile reci şi-un verde mucegai s-a strecurat în suflete cu noi.” – Să povestim!), afânează starea de pendulare dintre puritate și goliciune, pustiu, revârsându-se în versuri aidoma unei ultime speranță către viață, iubire pe care poeta nu este pregătită să și-o nege: „ Încă îmi caut de iarnă pricină/ Și noaptea din verde te vrea înapoi.” (Durere); „Un verde regal mai moare în mine” (Pași); „Eu sunt femeia verde făcută să iubească/ Eu sunt femeia verde şi cerul mă sărută” (Femeie verde).

Prin limbajul ales se remarcă încercarea sa de a evada din prezent, de abandonare a lui aici și acum, stare prudent și subtil reliefată prin arhaisme, regionalisme: „Gonaci de-ntuneric se aud pe afară…/ […] Şi-n drumul stingher, presărat cu hârtoape” (Cu tine); „Mai sunt nebuni ce văd Apocalipse, mai sunt mofluzi în birtul de alături” (Provincială); „Zavistii poartă vorba mai departe/ Când mor iubiri plăpânde-n dimineață” (Distanţe); „Şi viaţa şi moartea ne-ngheaţă în palme./ Cu tine, iubite, nu mai ştiu să mă tem…/ Căci trec, hăt, de noi cele sudalme.” (Şi ninge); „Scălâmbe dureri orbesc dimineaţa/ Şi tâmpla miroase a dulci-mere coapte…” (Cu tine). Poziționarea adjectivelor înaintea substantivelor, această topică inversă a sufletului vizavi de trup – am putea spune, conturează ideea conform căreia pentru poetă contează mai mult circumstanța decât fapta însăși, mai mult calitatea obiectului decât obiectul în sine și denotă astfel, lipsa superficialității, acest viciu al societății contemporane: „Tremurătoare ziuă mă sfătuie-n şoapte” (La moartea bătrânului om de zăpadă); „Îmi tremură gamba-n pântec de viaţă./ Bătrâni cerşetori se luptă pe-o pâine -/ Flămânde visări în trup de paiaţă” (Iubește-mă acum!); „Şi-n despletite vânturi, înspre seară/ Ţi-oi descreţi brumatele trăiri/ Să nu te doară iar o primăvară/ Şi să nu cad bolând de amintiri.”  (Am să rămân, iubite!); „Mormântale tăceri şi de ceruri o mare,/ Adormită durere, nicio urmă de ei…/ Pe ţărm nisipiu ploaia-şi face cărare/ Şi mi-e dor,  un dor nebun de toţi caii mei!” (Moartea cailor de apă).  

Răzbate un fior bacovian în unele poezii ale Florinei Cojocaru, subliniate prin stări de dor, de neliniște, de angoasă, marcate printr-o aglomerare de propoziții scurte, coordonate prin și:  „Și ne iubim ca-ntr-o necesitate/ Și ne urâm cum ne-am iubit demult./ Singurătăți ridică-n noi palate/ De-orgolii, suferințe și tumult” (Ne suntem); „Îngheaţă, nebuno, plânsul amar/ Şi fugi hăt-departe în zi de februar´!/ Şi taci şi ascultă, şi taci şi învaţă/ Şi lasă… Va trece de tine o viaţă” – (Și fugi!); „M-aş cuibări la pieptul tău, femeie, şi-aş scrie versuri fără de sfârşit…/ Ţi-aş săruta de gambă primăvara şi-aş spune poezii încă nescrise,/ În braţe eu te-aş pierde înspre seară şi ţi-aş şopti c-amarnic te-am iubit” (Dor și doare); „Și-mi luasem, Doamne, vorbire de muți/ Doar tu mai puteai în mine s-asculți.// Plângea în ziuă puiul de cuc/ Și-abia puteam durerea s-o duc.// Făcusem, Doamne, veșminte de vânt/ Și îmi căutam de Tine cuvânt.// Orgolii schimbate-n coroane de spini/ Și flori ce mureau îngropate-n ciulini” (Căutări).

Derivarea termenilor în stilul stănescian („Netoamna mea, o toamnă ce mă uită/ Bolnav în cea mai cruntă desfrunzire/ Neziua mea o zi închipuită/ Născându-se pe buze din iubire.” – Netoamnă),  născocirea de cuvinte („Bătrâni întunerici cerşesc ca milogii/ Frânturi de poveste din timp ce e-al tău” – În iarnă; „Se înalţă biserici, plâng rugini dintr-un cer/ Mai roiesc întunerici într-un gând efemer” – Scrisoare; „Îmi plouă-amarnic corbi de întunerici, băltinde doruri zac între zăpezi/ Bătrânii-şi poartă umbra prin biserici şi eu mă rog atât, doar să mă vezi” – Şi de ţi-aş spune că mi-e dor de tine…) trădează străduința poetei de a nega realitatea imediată, de a lua limbajul sub propria stăpânire, de a scăpă de sub egida stării de angoasă mutiplicată a întunericului spaimei care o apasă. Dacă realitatea îi scapă, măcar prin limbaj să devină stăpână asupra propriei lumi.

Apetența pentru instrumente de coardă (vioară, violencel) și clape (pian) sunt un semn al căutării unei stări de beatitudine, prin muzică încearcă să atragă starea de calm, de pace, refuzând stridentul; deși ca formă, limbajul poate fi considerat strident, conținutul ideatic denotă un refuz al disonanțelor. Pendulează între anotimpuri (Vivaldi) mediteraneene (prin raportarea la Ravel se prelungește dorul de calm, de țărmuri neatinse și visate în stil eminescian, o proiecție în vis a poveștii de iubire) și glaciala Rusie prin referințe la Cehov sau Tolstoi: „Un Cehov rătăcit, un Vivaldi, o casă/Și cu tine alături rostul meu de a fi” (De dragoste); „Statui dintr-un antic trecut pe umeri îngheaţă de noapte/ Un Tolstoi cam rupt şi bătrân îşi leagă o tristă poveste,/ Iar eu încerc să te-ascult, miroase a dulci mere coapte/ Şi-n caldul iubirii m-ascund, atât de bine îmi este” (De dragoste); „Îngâni Ravel, eu construiesc altare/ În iarna ce ne arde şi ne doare” (Noaptea noastră).

Iubirea este salvarea pe care o zăreşte, o respiră şi o inspiră la fiecare pas: iubirea de oameni, de neaomeni, de pustiu şi de frumos, de trecut şi de viitor, de un azi pe care nu vrea să-l scape din gânduri: „Iubirea este şi va fi lumină./ În ierni de noi ce simt aripa morţii/ Iubirea-i primăvara ce-o să vină” (Iubirea).

Florina Sanda Cojocaru nu se stinge „în nopţi de necuvinte”, ci cu fiecare emoţie, poveste, notă muzicală pe care o pune în vers (unele fiindu-i transpuse în melodii de către Trupa Arhaic) dovedeşte că arborele poeziei lăstăreşte, iar ea, ca poetă, este cât se poate de vie.

600320_368927719909611_2139369297_n

3 comentarii

Din categoria Blog, Prefețe și recenzii