Arhive pe categorii: Sipetul din Calinesti

Trage Iadul de tine, tată

M-am întors să te ajut
când iadul trăgea de tine
pentru că vorba aceea
nu îţi renegi părinţii
degeaba îţi deşarţi tolba cu amintiri
după un sfert de veac
aş fi vrut să le ştiu
fără să mi le spună cineva
zici că eram un ghemotoc cu păr de aur
poate dacă eram aşa
nu mă lăsai.
alergam cu ibricul după tine
asta mi-ai spus deunăzi
poate nu era doar un ibric vechi,
ci cutia Pandorei.
mă legănai pe picioare
curios, nici asta nu-mi amintesc
nici faptul că la examene te descurcai
pentru că eu trăgeam de cursuri
şi tu picai pe subiect
râdeai şi credeai că mă joc
dar nu te poţi juca singur
m-am întors, tată, după tine
să cer îndurare iadului
deşi, el ştie că mint

(poem din volumul Sipetul din Călineşti)

5 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti

Sipetul din Călineşti – altfel

Sipetul din Călineşti în imagini

Scrie un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Mulţumirile

Mă bucur nespus că aţi venit să-mi fiţi alături luni, 6 iunie, într-un moment atât de special pentru mine.

Nu ştiu alţii cum sunt şi ce visează, dar eu nu m-am văzut niciodată scriind şi mai ales poezii.

Am început să scriu, când prin bunăvoinţa domnului prof. Petre Anghel, am fost introdusă în grupul său literar, Iubim Literatura. Domnul Anghel mi-a sugerat să postez acolo un articol pe care îl făcusem mai demult, despre femeile asasin. Da, cam asta scriam până nu demult. Imediat după postare, au venit reacţiile celor din grup, care mai de care mai pozitive. Am început să mă gândesc ce voi face pe viitor în grupul acesta, pentru că toată lumea posta poezii sau proză şi, eu fiind foarte ambiţioasă, nu vroiam să fiu degeaba în grup.

Mi-a venit într-o zi, brusc o idee pe care m-am gândit că ar fi interesant să o dezvolt într-o poezioară. Mi-a fost teamă, dar până la urmă, am postat-o. Am zis: ce-o fi o fi! Şi se pare că a fost de bine, pentru că altfel nu eram azi aici. Apoi, mi-am amintit că acum mulţi ani într-o seară,  în cadrul cenaclului Avanpost, domnul prof. Petre Anghel a spus: „Prima dată când veţi scrie, să scrieţi despre copilăria voastră. E primul pas”. Mi-am amintit acest lucru şi am început să scotocesc prin cele mai îndepărtate amintiri ale mele.

Cărticica mea a luat naştere prin bunăvoinţa scriitorului Dumitru Velea, un intelectual desăvârşit cu suflet mare, care m-a îndemnat să aştern pe hârtie gândurile mele. M-am gândit ce ar merita cu adevărat să rămână, iar răspunsul a venit ca un fulger. Am început să scriu poezioare despre copilăria mea, despre sătucul în care verile îmi petreceam vacanţele. Cu ajutorul bunicilor şi cu ce a mai rămas viu în mine de când eram copil, totul a început să prindă viaţă. Nu a fost greu deloc, pentru mine Călineştiul, un sătuc din  Botoşani, reprezentând toată copilăria mea. Un loc feeric, cu oameni ce aveau pâine caldă în loc de suflet, un loc plin de poveste. Acolo am copilărit eu, pe-o margine de lume.

A fost un act de curaj, pentru că aveam temeri că nu voi putea reda în scris sentimentele ce mă leagă de acel loc, că nu voi putea transmite de ce e important Călineştiul, că nu îmi voi putea scrie istoria, aşa cum aş fi dorit.

Poezioarele au văzut lumina zilei fără a depune un efort nepământeam, sufletul meu era dornic să împărtăşească cu ceilalţi amintirile. Cărticica aceasta este un gest de mulţumire în primul rând pentru bunici, în al doilea rând, pentru toţi cei care mă cunosc.

Poezioarele au fost scrise cu sufletul şi dacă e să mă iau după ce îmi spun bunicii, tot ce vine din suflet, merge direct la suflet. Nu am vrut ca acest sătuc Călineştiul, care mi-a umplut inima de bucurie atât de mulţi ani, să rămână nescunoscut celorlalţi.

M-am aplecat asupra acestor locuri de vis pentru mine, pentru că nu trebuie să uităm niciodată de unde am plecat şi ce a contribuit la omul care suntem azi.

Botoşani este un loc feeric, probabil şi pentru toate amintirile frumoase pe care le am de aici. În nicio altă parte, oamenii nu sunt mai plini de viaţă şi cu sufletul pe tavă. În Botoşaniul ce a dat atât de mulţi oameni de valoare, Enescu, Iorga, Luchian, Octav Băncilă, Mihail Sorbul, marele noastru Poet – Eminescu, e imposibil să te naşti şi să nu vezi lumea cu alţi ochi. Te naşti, parcă, binecuvântat, că urmele tale se vor suprapune cu cele ale artiştilor. Deşi e aşezat pe o margine de lume, Botoşaniul îşi ţine copiii în braţe ca o mamă. Liniştea şi bucuria, voia bună şi umanitatea sunt elemente ce fac acest orăşel greu de uitat oricât de departe ai fi.

Fără oamenii de acasă, care m-au învăţat că prin voinţă pot realiza multe, probabil că această zi nu ar fi diferită de alta. Tot ce sunt azi le datorez lor. Bunicii, oameni aplecaţi înspre artă şi frumos, cu o înţelepciune şi o căldură sufletească cum rar îţi e dat să vezi, sunt cei datorită cărora am făcut primii paşi în viaţă. Le mulţumesc pentru că m-au îndrumat mereu pe un drum bun şi că m-au învăţat că îmi trebuie răbdare şi voinţă să depăşesc osbtacolele care apar mereu sub o formă sau alta, la un moment dat. Bunicii m-au ţinut şi mă ţin de mână pe drumul vieţii, mi-au reîmprospătat amintirile cele mai vechi ale copilăriei, m-au îndrumat mereu spre şcolile cele mai bune. Au fost mereu în spatele meu, deşi uneori, aveam impresia că sunt singură, într-un oraş mare, printre străini care nici timp să zâmbească nu au.

Scriind poezioare am câştigat foarte mulţi prieteni, oameni care fără să mă cunoască personal, m-au încurajat şi m-au susţinut. Aş vrea să le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au comentat şi apreciat de-a lungul timpului poezioarele postate pe grupul dl-lui Petre Anghel – Iubim Literatura, dar şi celor care şi-au spus părerea pe grupul meu Dor de România. Unii cu sufletul, alţii cu mintea.

Le mulţumesc domnului Petre Anghel, doamnei Mirela Anghel, doamnei Claudia Ghişoiu, domnului Gheorghiţă Geană pentru surpriza plăcută pe care mi-au făcut-o participând la mica mea lansare. Le mulţumesc celor care au lăsat deoparte treburile personale şi au venit la lansare, în special doamnei Vivi Hagianu-Marica, care mi-a făcut o mare surpriză venind.

Îi mulţumesc scriitoarei Anni-Lorei Mainka, pentru aprecierile constante şi pentru adierea cu care mi-a atins sufletului.

Mulţumesc tuturor prietenilor de pe facebook , celor care au venit să fie alături de mine, prietenilor mei din copilărie, din facultate, le mulţumesc celor care mi-au transmis gândurile lor, celor care nu au putut sa vină, celor care au venit din prietenie şi respect pentru mine, celor care au venit din curiozitate sau din alte motive.

Mulţumesc fratelui meu, familiei mele, părinţilor şibunicilor cărora le datorez ce sunt azi.

Le mulţumesc prietenilor care m-au ajutat clipă de clipă, Mirela, Raluca, Gina,  Ciprian, Alex, Dodo şi tuturor celor care mi-au înţeles sufletul. Sunt onorată că îmi sunteţi prieteni!  Îmi expun sufletul pe tavă în faţa dumneavoastră, aveţi grijă de el!

Mulţumesc domnului Decan şi Facultăţii de Sociologie pentru tot sprijinul acordat, doamelor şi domnilor profesori care mi-au împărtăşit ani la rând din cunoştinţele lor!

Mulţumesc scriitorului Dumitru Velea pentru că m-a ajutat să fac primii paşi în această lume şi revistelor, ziarelor care m-au găzduit în paginile lor.

Aş vrea să nu uităm ce spunea George Enescu:Pământul natal, cu tot ce e pe el, îl purtăm toată viaţa în noi şi e prezent în cântece, în poemă, în pânza pictată, mai ales în fapte.

Vă mulţumesc, dragi prieteni!

Un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Lansarea volumului de poezii „Sipetul din Călineşti”

Mulţumesc prietenilor mei care s-au ocupat de afiş, Alexandru Danu şi Ciprian Pantea! :*:*:*

Un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Raluca Pavel – „Sipetul din Călineşti” – volum de debut

„Cred că nu este niciun poet al literaturii noastre care să nu fi dorit să se nască în Ţara de Sus a Moldovei, unde Eminescu a văzut lumina zilei şi a copilărit. Sau, cel puţin să fi visat aceasta, în clipele faste ale existenţei şi creaţiei sale. Raluca Pavel intră în lumea poeziei, având această şansă. Ea s-a născut la 19 martie 1986, la Botoşani şi a mângâiat cu tălpile, cu mâinile şi cu privirea aceste ţinuturi în care şi lu­mina se cerne mai blând, lăsându-i omului posibilitatea să se ridice spre cer, poematic. Numele ce i s-a dat aminteşte pe cel al mamei Poetului şi o pune simbolic, parcă, într-o bună rânduială cu cele ale lumii trecute, iar grija reală, de care s-a cuprins, este să aducă în „poezioare”, cum le zice ea cu sua­vitate, un strop din lumina de Sus şi din cea de jos a copilă­riei, singura parte edenică şi nepieritoare din care omul nu poate fi izgonit.

Este crescută de bunici de la 3 ani, aceştia infuzându-i memoria afectivă cu poveşti şi imagini cu o faţă spre om şi alta spre Dumnezeu. „Să ascultăm poveştile – ne îndeamnă Eminescu – căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vie­ţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele.”

Raluca Pavel le-a ascultat şi a înţeles că partea trainică a făpturii omeneşti este cea care vine din poveste şi se re­trage cu lumea noastră cotidiană în orizonturile fantastice şi poematice, unde omului îi este dat să rămână ca fiinţă. Seve ale acestui pământ se ridică în vorbirea oamenilor, dar mai ales în lujerii subţiri ai unor flori de lumină, cu parfumuri tari. Prinsă în mreaja acestora, plină de uimire şi candoare, ea ne îmbie cu simple cuvinte, aşezate ca într-o joacă de co­pil, să trecem pragul din obişnuit în magic, uneori întinzând mâna cu degetul arătător spre un adânc simbolic. Sub mâna întinsă, printre coaste se vede rana făcută şi lăsată fără vin­decare. Ea zice, de un străin.

Prin studiu, Raluca Pavel este aplecată asupra omului în comunitate şi prezent, absolvind în 2008, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti (specializarea Sociologie, diploma de licenţă cu nota 10) şi, apoi, finalizează, în iunie 2011, Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti (Master: Devianţă Socială şi Crimi­nalitate; bursă de performanţă ştiinţifică, acordată de Uni­versitatea Bucureşti, pentru proiectul Profilul socio-cultural, psihologic şi psihiatric al femeii asasin).

Cu volumul Sipetul din Călineşti, pentru Raluca Pa­vel, are loc botezul cuvântului, moştenit de nu se ştie din ce zori de zi şi pe care ea îl trece prin apele sfinte ale amintirii şi-l aduce, sfioasă, să înflorească în casa poeziei. Între „se­menul alunecat” pe clina aparenţelor şi recuperarea copilă­riei ca realitate magică şi divină a omului – ce cale de stră­bătut! Ea zice un „drumuşor” spre a apropia copilăria, mai bine spus, spre a se apropia de fântâna cu ape şi suflet a acesteia. Descoperim, ca într-un luminiş, pe sub zilele grele de interese şi inconsistenţă, părţi din fiinţa magicului şi simbolicităţii prin care clipesc ochii lui Dumnezeu. Din această fiinţă care ne împrejmuie, ne acoperă şi ne hrăneşte cu suflet şi eternitate. Pentru o clipă se întrevede cum văzu­tele se întorc spre cele nevăzute. Spre izvor, spre sufletul fântânii, ca să folosim titlul unei poezii. În orizonturile poe­ziei sale se disting elemente şi analogii ce ţin lumea să nu se destrame. Un copac devine flacără, fără să se consume; un suflet se ridică în fum fără să se prefacă în colb; un munte aprinde degetele ce îl sculptează şi preschimbă făptura cre­atorului în nevăzut. Dar ca să vezi omul nedesprins din existenţa magică şi simbolică, mişcându-se printre analogii, fără să ia în seamă cauzalităţile limitatoare, trebuie să ai ochii şi candoarea copilului. Raluca Pavel aduce pâlpâiri de stări şi percepţii din zonele cele mai „pierdute” ale memo­riei, ale copilei de câţiva anişori, după simţurile şi privirea căreia pare a lua chip lumea. Lumea ce i se arată ca un cior­chine magic. Este ajutată şi de bunici s-o vadă astfel. Cu un strop de real în visare. Sau invers. Îi vin în întâmpinare lo­curi şi oameni, cei vii şi cei petrecuţi dincolo, Călineştiul şi conacul boierilor Miclescu, căminarul Gheorghe Eminovici cu ursita sa, până şi păsările şi plantele, drumuşorul şi fân­tâna, casa cu uşa secretă, toate îi şoptesc ca-n basme. Din­spre prezent spre această zonă, poeta are un spaţiu larg de cuprindere şi însufleţire a lumii. Lumea rezonează în această copilă şi simţurile copilei o desăvârşesc. Totul este văzut şi nevăzut, toate se leagă prin analogii, ca să ne restrângem la una dintre modalităţile de cunoaştere proprie magicului. Fără excursuri teoretice (la Blaga, de pildă) şi fără explicitări, să cităm direct: „plânge cerul după el, / înseamnă că a fost om bun, / îmi spune mama când plouă / şi trece un dric pe uliţă”, cu naiva verificare: „voiam să m-aciuez pe-acolo /…/ şi să-mi aştept plecarea / să văd de plânge cerul” (Cu su­fletul de mână); între lumea de aici şi cea de deasupra, din nori, unde o cheamă moartea şi locuiesc străbunicii „aproape de inima ingerilor”; comunicări magice: „Mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? Copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună” (Clopotarul); „mijlociri” făcute de busuioc între sufletul copilei şi cel al strămoşilor (Plecarea); între firele de iarbă şi gânduri (Cu gândurile-n cioc); între vis şi plantă („sădeşte-l în livadă / va rodi odată cu toamna”, Să nu te pui cu zeii); între elemente, din care unul cu semnificaţie magică („făina de porumb” şi „praful de aur”, Praf de aur); între jocul de şah şi elementele naturii (Reginele dau şah mat şi Turn de aripi); între aprinsul can­delei şi îndepărtarea secetei (bunica „aprindea candela / de lângă icoană / să nu fie secetă / să ne dea toamna / roadele de peste an”, Cerul peste gene); între aprinderea rochiei de mireasă şi moarte; între prunci şi mugurii pomilor (Prunci de primăvară); sau între om şi apa de ploaie, ploaia ca la­crimă a lui Dumnezeu, cu „roşeaţa” obrazului şi refacerea legământului divin. Întreg poemul Ploaie de vară este un joc al analogiilor magice şi creştine, de puritate copilărească şi smerenie matură: „Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge şiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama şopteşte, vântul o-ngână // ştropeşte-ţi chipul dimi­neaţa / obrazu-şi capătă roşeaţa / aşa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacriuma Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ţi ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare”.

Sub analogii, se ştie, este ţinutul prielnic pentru transmutaţii; iar unul din elementele favorizante este focul. Sipetul din Călineşti este plin de poveşti şi „poezioare”, unele mai suave decât altele, ce amintesc de mireasma bu­suiocului de la icoană. Dar el nu se lasă deschis, metaforic spus, decât de degetele unui copil, ale unui copil care, inse­sizabil dar în sens profund, se oferă ca jertfă de sine. Are loc o trecere prin foc, un fel de autodafé răsucit în devenire, de ardere fără pierdere, de transmutaţie. În poeziile de des­chidere şi închidere (fără închidere), Raluca Pavel o spune cu prisosinţă. În prima, în funcţie de situarea în timp, faţă de ieri vorbeşte cenuşa, faţă de mâine detaşarea de prezent şi voinţa de ardere, iar ca o ieşire din timp, ca o trezire, se des­chide calea cunoaşterii unui suflet de către alt suflet: „În­treabă-mă de ieri, / cenuşa-ţi va şopti în locul meu. / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, vi­sare / şi orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. în­treabă-mă de mâine, atunci te voi uita / voi simţi doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreo­dată noi? / trezeşte-te, caută fumul / peste sufletul tău” (Ca­ută fumul). Şi în ultima, se petrece o ardere intimă, elibera­toare din cele stânjenitoare, pentru ca sufletul să fie nu cu­noscut de un altul, ci recunoscut de divinitate, de Moşul: „Mă îngrop în spatele plitei / soba-mi va ţine de cald / liniş­tea din casă va gerui pereţii / albul ei va aduce fulgi de nea / o să aibă bunicul grijă / să mai sufle în sobă / să nu ard prea tare / să nu mi se facă sufletul colb / poate, dacă iese fum / Moşul va găsi hornul din Călineşti” (Mă îngrop). Între aceste două ipostaze, pâlpâie lumini ale arderii. Deocamdată, poeta alege, cu sfială, câteva stări şi nuanţe, fireşte cu corola magică a lor: copila se închide în sine ca o flacără şi se apără cu ardere de urmărirea străinului („Nu alerga după mine, / o să-ţi frigi tălpile / şi ai să mă uiţi de durere”, Pierduţi prin timp); se judecă cu Mefisto pentru „sufletul lui Mitică” în­ghiţit de Siret (Au dat norii în foc); vrea ca propria căldură să-i rămână copilului ca amintire „înainte de căldura dezas­trului / s-o simtă pe a mea” (Să nu mă uite copilul); ştie că prin acest proces de „primenire” trec oamenii, nemaifiind loc în cimitir, „sufletele ies pe hornurile caselor / în căutarea altui cuib” (Nu mai e loc în cimitir); vede că, în Călineşti, iarna oamenii nu se deosebesc de îngeri, însă „îngerii cunosc mai bine soarele”; focul ascuns în vânt cuprinde rochia mi­resei spre „a mijloci” plecarea femeii dincolo: „Ioana Maria se-aplecă / rochia-i de crinolină, sufletul / opaiţul din odaie i le-nflăcără / cu mine la sân, coniţa Lahovary, / mă-ntinde tatălui, şi-urmează vântul” (Întinde mâna vântului); ori po­ema Nero, cu străvezii nuanţe de ars-poetică: o ardere şi transmutare în nevăzut, cu creatorul aprins pe un pegas şi consumat de propria-i creaţie: „conturam munţii / cu vârfu­rile degetelor. / de atâta sculptat în piatră / mi s-au ars pal­mele / iar munţii au început să fumege / cântecul de jale / pe care şaua goală / îl lăsa în depărtare. / Nero nu se oprea / din scos flăcări / pe nări”.

Fără recurs la fascinantele „complexe” identificate de Gaston Bachelard (Psihanaliza focului) sau la „arhetipurile” lui C. G. Jung, se poate observa cu claritate la Raluca Pavel o obsedantă configuraţie a imaginaţiei dată de ardere şi moarte. O dorinţă de percepere de sine, dublată de o che­mare a morţii, în scopul transmutării. A fi soră cu moartea şi a-i cere puţin răgaz, a fi una cu sufletul şi a-l ipostazia în afara ta, a-l duce de mână, a-l pune la uscat, a te supune ar­derii pentru ca sufletul să poată fi identificat de „Moşul” prin fumul lăsat – sunt gesturi de atingere a divinului şi sensuri de transmutare. Sufletul ca un fir de fum – deducem – tinde să se strângă pe stâlpul de fum, văzut cândva de cei aleşi. Poezia Ralucăi Pavel aşterne peste ele o lumină lină, încât omul se simte părtaş la tot şi călător cu sipetul magic în spate.

Prezenţa şi în nord şi în sudul ţării a acestor câteva re­laţii analogice, relevate de poezia Ralucăi Pavel, ne îngându­rează în mod fericit. Există un „humus” magic, autonom ca putere şi substanţă, în care îşi înfig rădăcinile atât configura­ţiile simbolice, chiar cele mai ascunse ale Sinelui, cât şi cele religioase. Ele sunt transsubiective pe orice coordonate ale fiinţei omului. Raluca Pavel vine cu o conştiinţă pregătită şi deschisă spre ele şi cu o sensibilitate veche şi aparte. Prin acest lujer de poezie, percepem cât de aproape ne este fiinţa magicului infuzată de divinitate – însemn al acelei unităţi preexistente a noastră, de care vorbea Eminescu – fiinţa care nu ni s-a retras încă şi pe care o mai văd copiii, sfinţii şi uneori poeţii adevăraţi. Cât despre „dibuirile” poetei, cu de­gete magice de „poveşti”, putem spune pascalian, că fiinţa aceasta nu ar căuta-o dacă nu ar fi găsit-o!”

Prefaţă semnată de Dumitru VELEA

7 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti

Sufletul fântânii

Mi-aduc aminte
de fântână din chemare,
totul satul se-aduna în vale
şi toţi se minunau
că niciodată n-a secat,
a construit-o dascălul din sat
acum vreun sfert de veac
în amintirea singurei copile
pe care a pierdut-o
în fântâna veche.
acu-nţeleg de ce
nicicând nu a secat
era dintr-un suflet curat

11 martie 2011

Scrie un comentariu

12 martie 2011 · 8:58 pm

Balada rătăcitorului

Ai poposit la uşa mea
cu o tolbă de gânduri
îndreptate înspre niciunde
şi înspre nicăieri.
ţi-era foame de viaţă
şi sete de linişte,
nici tu nu mai ştiai
de când erai flămând
(poate dintr-o altă viaţă).
te sprijineai în ciotul acela
mâncat de carii
bătut de ploi,
era singurul tău prieten
din singurătate.
hainele ponosite
aveau iz de colb
şi cădeau roase
de câinii vecinilor
de peste drumuri.
îţi întindeai mâinile
după blidul cu mâncare
de parcă încercai, timid,
să alini suferinţa unui orfan
abia vorbeai
iar ochii-ţi erau obosiţi
de atâta rătăcire prin vieţi


Scrie un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti