Vineri, 13

In acel moment, mai degraba un moment vizual, in care observi santul si, mai apoi, delusorul pe care urmeaza sa-l escaladezi, nu simti nimic. Nici teama, nici tristete, nimic. Te-ai astepta ca toti sa tipe, sa urle, dar nu se aude nimic. Nu pentru ca nu ar mai fi fost acolo, nu pentru ca si-ar fi dat seama ce se intampla, nu pentru ca ar fi inghetat. Poate intrebarea de baraj era: ce urmeaza dincolo de deal? Vom zbura si apoi vom ateriza sau vom zbura si ne vom rasuci de suficiente ori incat sa urcam? Nu mi-a trecut toata viata prin fata, nu m-am gandit cui as fi vrut sa-i spun c iubesc si nu am facut-o, nu am avut vreun gand. Cred ca mi-am amintit de vremea pe cand eram in burta mamei: fara culori, fara sunete, fara idei. Pozitia embrionului a fost tot ce-am putut face, o pozitie a sinucigasului in asemenea cazuri. Preferam moartea in locul unei poveri pe umerii altora, daca rezultatul ar fi fost o paralizie. Am mintit. Asta a fost gandul pe care l-am avut. Nu-mi amintesc de cate ori ne-am rasturnat, probabil dealul s-a gandit sa ma certe pentru ca l-am pasit incaltata si m-a lasat fara constiinta.

E important, cat respiri, sa le spui celor care conteaza cat de importanti sunt pentru tine. Le poti dovedi prin fapte, dar, uneori, vorbele pecetluiesc. Multumesc cerului ca mi-a dat ocazia sa-i mai spun mamei macar o data ca o iubesc si celui care m-a scos pe brate, lesinata, din masina, ca este eroul meu!

10423341_286703818175337_397605002_n

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Proza scurtă, Proză

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s