Mi-am atârnat lacrimile în brad
în aşteptarea Moşului,
dar nu am găsit nimic împachetat,
nici măcar o speranţă,
o pereche de aripi
să mă pot ridica.
nu i-am cerut prea multe,
doar să-mi aducă lumina ta,
să împodobesc bradul,
să dea un strop de viaţă
lăcaşului.
totuşi, nu mi-am dat seama
că nu mai era loc sub pom,
crengile sărutau orizontul
înecându-se în lacrimi.
să nu întârzii şi tu,
când te voi găsi
îţi voi colinda sufletul
cu iubire
şi bradul va zâmbi la gândul
că se află în căminul nostru
Raluca Pavel 
verdele-şi recapătă culoarea
orbitoare răzmerită dar pururea tot verde
albastrul necuprins deodată este
( ca din realitatea desecată în poveste )
zâne mici şi mai pe un tăpşan cu struguri
deja sunt vin – să vin ?
( acuarela de Ajun )
„nu i-am cerut prea multe,
doar să-mi aducă lumina ta,
să împodobesc bradul,
să dea un strop de viaţă
lăcaşului.”
”totuşi, nu mi-am dat seama
că nu mai era loc sub pom,
crengile sărutau orizontul
înecându-se în lacrimi.” – Frumos poem, mulţumesc!
Bradul, simbolul bucuriei se umbrește de tristețea unei neputințe de a se aprinde în privirea iubitului mult așteptat și prea încărcat de lacrimi nu mai poate primi sub greutatea unei gravitații de ortostatism brațele ridicate în semn de rugă, însă suspinul poate fi acoperit de colindul ce alintă sufletul chinuit de incertitudini.
Minunat moment de a ingenunchie tristetea cu speranta revederii celui pentru care lacrimile s-au transformat in cristale de mister.
Ma simt ca o lebadă ce-si regeseste LINISTEA în apele DORULUI de VIATA!
Sincere apreciere de la o amatoare în ale cernerii gândurilor pe foile DORULUI…
a lasat intre bratele verzi
o beteala de nea.
sa-ti ferece de-o stea
bratele gandului
-neobosite a framanta in covata vietii
cioburi de vise-
pana la urmatoarea recolta
de sperante…