„Spiritul locului”, DINU MIREA despre „Sipetul din Călineşti”

Pro Saeculum nr.1-2/2012, pp. 191-192

INFO CULTURAL
DINU MIREA
BREVIAR EDITORIAL

                                                                     Spiritul locului

îngerii îţi dau veşmântul lor
tot ce faci e să alergi
să-ţi vizitezi străbunii

            Născută la Botoşani, crescută şi educată la Călineşti-Bucecea, unde se păstrează, până azi, urme de Eminescu, satul cu bătrânul păr busuioc / pe care-l sădiseră strămoşii, şi multele poveşti ce i-au înmiresmat copilăria, licenţiată şi masterandă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, Raluca Pavel vine spre poezie cu uimirea şi candoarea copilului de altădată, ce se deschide spre lume, trăieşte/retrăieşte cu încredere nedezminţită starea paradisiacă, pe care o simte/înţelege, acum, ca pe un spaţiu iniţiatic pentru cei meniţi să se împărtăşească din luminile satului patriarhal, cu fugoase şi nu întotdeauna dorite alunecări în prezent. Cartea[1], cu care debutează aceasta, nu surprinde tematic, nici prin inventivitate imagistică, lexicală ori sintaxă poetică, ci cucereşte/seduce prin naturaleţe, prospeţime, o sensibilitate ascuţită ce o ajută să treacă de „uşa interzisă” (un fel de cameră Sambô), dincolo de care avea să devoaleze, cutremurată, o nouă realitate ce se cerea explorată: deschisei uşa, scârţâi a ceai de pir / uşa ceea – dădea-nspre cimitir. Poeta se descoperă pe sine, fie privind înfiorată în sufletul-fântână, ce niciodată n-a secat, fie străbătând toposul magic, în care îşi dau întâlnire turla bisericii (probabil e vorba de Biserica Sf. Nicolae, ctitorită în 1813 de vornicul Costache Miclescu), conacul Micleştilor de pe deal, ce veghează de acolo satul de câteva veacuri bune, troiţa din mijlocul satului, livada plină de meri, peri, nuci, mai apoi, teiul din mijlocul ogrăzii, fie cutreierând câmpia până la piciorul casei bătrâneşti, de unde se ridică ocrotitoare şi pline de îngrijare siluetele părinţilor, bunicilor, alături de care – uneori – îşi vizitează străbunicii / care locuiau aproape de inima îngerilor, fie îndrăznind să calce, temătoare, înspre ţinutul Morţii, apelată cu un familiar Soro, nu vreau să alunec printre nori / eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara…, conştientă că nu va obţine vreodată tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Între chemarea năvalnică a vieţii şi cea răscolitoare a Morţii, poeta alege, fără să ezite, lumea solară a satului şi copilăriei în imagini tremurate molatic şi aburite de aburul emoţiei încă vii. Spune aceasta, cu înţelepciunea omului matur: aveam povestea pământului / întipărită pe tălpile goale.

            Din sipetul amintirilor şi al poveştilor, făptura poetei răsare cu atât mai vie şi mai luminoasă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu sufletul de mână, de cer şi de „curăţenia” îngerilor, la întâlnire cu umbrele străbunilor, în cimitirul din sat, ca şi cum ar pregăti-o, cu nesfârşită răbdare şi tandreţe, pentru marea plecare. Mai ales iarna, ne spune, în Călineşti / e greu să deosebeşti / îngerii de oameni, poate şi pentru că ei cunosc mai bine soarele. Simplitatea şi graţia desenului liric nu exclud, ba dimpotrivă, îşi asimilează elemente epice disipate, mai apoi însufleţite de nevoia irepresibilă de dragoste, puritate şi înălţare: aşteptam să-mi iau zborul / bunicule, de ce n-am aripi? Rafinamentul discursului, alcătuit astfel, ca un mic edificiu lirico-epic, stă în dozarea atentă a interogaţiilor, uimirilor, alternanţei surprinzătoare de lumini şi umbre într-un teritoriu puternic marcat afectiv, a cărei stăpână autoritară vede în suflet suprema valoare, iar în poezia de regim mnezic – şansa ei de mântuire, pavăză în faţa răului şi a morţii, ea însăşi acceptată în intimitate. Adevărata spaimă, ce o încearcă, nu e momentul „plecării” (în fapt, o altă treaptă în perpetua ei devenire iniţiatică), ci vidul afectiv: nu vreau să mă omoare / seceta din suflet.

            Cu alte cuvinte, Raluca Pavel este o poetă a inimii, înainte de orice, dar asta nu înseamnă că livrescul, concretizat într-o reţea de referinţe culturale, ar lipsi din alcătuirea ei psiho-intelectuală. Autohtonizarea (moderată) a reperelor mitologice greco-latine aminteşte – vag – de amestecul halucinant de zei, oameni şi fapte din realitatea cotidiană, aşa cum ne apare în „Cantonul 248” al lui Liviu Ioan Stoiciu, cu diferenţa esenţială că la poetul vrâncean e vorba de o viziune coerentă şi mijloace neo-expresioniste, în bună măsură, pentru că, până la urmă, singurul lucru ce îi apropie pe cei doi ar fi fascinaţia constantă pentru matricea rurală. Deşertându-şi tolba cu amintiri, la peste două decenii distanţă, memoria afectivă a maturului identifică un ibric vechi cu acea cutie a Pandorei, de unde s-au revărsat toate relele peste lume, mai apoi vede în bunica sa o variantă autohtonă de Pygmalion, în timp ce copila (un ghemotoc cu păr de aur) de atunci nu era, neapărat, o Galatee, ci o Venus a câmpiei. Alături de bunicul ei, cu puterile urieşeşti ale inocenţei sale, transformă, asemenea regelui Midas, făina de porumb măcinată la moara / de la Mândeşti  în praf de aur. Nu lipsesc, din modesta plasă de repere culturale, Penelopa, Pegas, Nero, Zamolxe, farul din Alexandria, Toulouse-Lautrec şi Malevici, fără ca acestea să dea prea multă consistenţă discursului.

            Nici măcar scurtele fulgerări spre un trecut mai apropiat, tutelat de umbra străinului şi, probabil, a unei iubiri neîmplinite, nu pot tulbura conturul de poveste convertită în discurs liric, bântuit de nostalgii şi regrete, voluptăţi rătăcite în trecut şi resuscitate prin cuvânt. Privirea în urmă, lucidă şi neiertătoare, o însingurează şi-i intensifică trăirile: Nu mă spânzura, Doamne, de curcubeu / nu vreau să văd de sus durerea / brazilor mei din copilărie, în cazul de faţă curcubeul, sugerând suspendarea eului liric între două lumi, între atunci şi acum, cu o admirabilă credinţă în spiritul locului originar. Este de recunoscut frumuseţea unor texte, ce păstrează căldura sufletului sortit unei primeniri perpetue prin puterea întemeietoare a logosului, dar – la fel de adevărat – există, ici şi acolo, denivelări, lungimi supărătoare, mici neglijenţe, exprimări nefericite de genul norii care gâdilau / pe alocuri Călineştiul sau molia care plângea a remuşcare, aşa cum e greu de înţeles, ţinând cont de context, gâlceava poetei, aflată la vârsta copilăriei, cu Mefisto (?!!), când vine vorba despre moartea copilului Mitică, înghiţit de Siret. Pe ansamblu însă, „Sipetul din Călineşti” este o carte fermecătoare, iar Raluca Pavel  o promisiune certă pentru poezie.

                       

[1] Raluca Pavel, Sipetul din Călineşti, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 76 pag.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Un răspuns la „„Spiritul locului”, DINU MIREA despre „Sipetul din Călineşti”

  1. Felicitari, draga Raluca !
    /„Sipetul din Călineşti” este o carte fermecătoare, iar Raluca Pavel o promisiune certă pentru poezie./

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s