Criminali în serie – Laurent Montet

Criminali în serie – Laurent Montet

Citate

 I. Nimeni nu se naşte criminal în serie

1. Definiţie

„Definiţia cea mai cuprinzătoare a criminalului în serie este cea a lui Egger, profesor asociat de justiţie socială la Universitatea din Sangamon:

„O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulţi indivizi (bărbaţi, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere şi/sau altă crimă ulterior; este fără predeterminare (nu există o relaţie prealabilă între autor şi victimă); survine într-un moment distinct şi, aparent, nu are nicio legătură cu omuciderea iniţială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus, mobilul nu este tentaţia câştigului material, ci pare să fie dorinţa de a-şi exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate şi se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalţi. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situaţiei lor în timp şi spaţiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparţin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranţi, homosexuali, copii pierduţi, femei singure sau în vârstă).”

Editorii de la Forensic Science International[1] au atras atenţia anchetatorilor şi experţilor judiciari asupra probabilităţii de a se afla în faţa unei crime în serie, atunci când crima a fost „comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizaţi şi care au (p. 11) răni aparente ante mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii şi a suferinţei, abuz sexual, mutilare – înainte şi după moarte, o motivaţie unică a rănilor, o posibilă eventraţie, o castrare sau nişte mutilări intenţionale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă.”

Totuşi, Hitchey[2], profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, precizează, pe bună dreptate, că victimologia şi femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate în această definiţie. Tot astfel, pot exista relaţii prealabile între făptaş şi victima sa („văduvele negre”), ca şi un mobil pecuniar („îngerii morţii”, doctori, escroci).

În sfârşit, majoritatea cercetătorilor a operat o distincţie între criminalul în masă şi criminalul în serie. În 1976, Lunde[3] sublinia că un criminal în masă acţionează singur şi asupra mai multor victime „într-un singur loc şi într-un singur moment” (ex.: Richard Durn, ucigaşul de la Primăria din Nanterre). Aceasta va fi  şi poziţia oficialilor de la Departamentul  american de Justiţie[4], ca şi a revistei Newsweek, care va folosi expresia, foarte sugestivă, de „ucigaş care izbucneşte într-o dezlănţuire homicidă”[5]. Totuşi, Bartol[6] va considera, în anul 1980, că, în afară de factorii spaţiu-timp, criminalul în serie poate fi asimilat unui criminal în masă. Aceeaşi ipoteză este susţinută şi de Levin şi Fox[7]. Cazul lui Anatoli Onoprienko ilustrează dificultatea de a opera o distincţie între două tipuri de criminali. (p. 12)

2.      Modelul motivaţional al omuciderii sexuale (FBI)

Pe baza unor interogatorii sistematice ale celor 36 de criminali în serie aflaţi în închisorile americane între 1979 şi 1983, (p. 15) Burgess et al.[8] au propus un „model motivaţional al omuciderii sexuale”, adică un proces general, în cinci faze, care explică modul în care un individ devine criminal în serie (vezi Tabelul 1).

Tabelul 1. Omuciderea sexuală: model motivaţional

a) Un mediu social ineficient, în care copilul nu reuşeşte să înnoade legături cu familia sa, fiind, cel mai adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinţilor sau a celor care îl supraveghează. Când un copil creşte, intensitatea iubirii pe care o simte faţă de părinţii sau de apropiaţii lui şi a celei pe care o primeşte reprezintă factorul decisiv pentru o sociabilitate reuşită. Dar, în egală măsură, familia trebuie să înlesneasă preponderent legăturile cu mediul social. În cazul criminalilor studiaţi, părinţii nu acordă nicio atenţie şi se arată (p. 17) indiferenţi faţă de copilul lor. Cel mult, ei stabilesc regulile de comportament, neîngrădindu-i copilului să facă în mod clar distincţia dintre bine şi rău. Astfel, băiatul poate fi pedepsit pentru un gest efectiv anormal, dar sancţiunea nu este percepută ca o lecţie îndreptăţită şi exemplară („toţi copiii fac, într-o bună zi, o prostie”). Părinţii nu ajută copilul. Unii îl subalimentează („fiul meu trebuie să fie  puternic şi să se descurce singur”). Alţii merg până la a-l considera responsabil de propriile sale probleme. Îl auzi frecvent pe câte un criminal în serie spunând: „Aşa am fost crescut”.

b) Evenimente destabilizatoare, care survin foarte devreme în copilărie, precum abuzurile fizice şi sexuale şi care le dirijează motivaţiile şi viaţa socială; gândurile lor se fixează pe aceste evenimente traumatice şi îi fac să se simtă lipsiţi de apărare. Într-p dezvoltare normală, copilul ar fi cunoscut unele valori şi experienţe canonice (boală, moarte) şi altele în afara acestora (traumatisme directe – victima maltratărilor şi indirecte – martor al violenţei familiale sau în alt mediu). În cazul nostru, copilul ar fi trebuit să fie asistat şi protejat de către apropiaţii săi, dar familia sa, exact ca şi societatea n-a văzut sau nu a vrut să vadă această experienţă ca dezechilibrantă. Neputinţa şi teama îl sufocă psihologic. De aici rezultă eşecul subiectului de a se dezvolta normal. Bătut, pângărit, copilul se închide, treptat, în sine. În cel mai bun caz, resentimentul ău este izolat şi stăpânit, dar suficient de neliniştitor pentru a-l inhiba şi a-l face să refuze orice relaţie cu altcineva. În cel mai rău caz, această emotivitate este însoţită de gânduri traumatizante, culpabilizante sau imposibil de înăbuşit, pe care nu le potoleşte decât prin agresivitate. Până la urmă, ajunge să-i urască atât de profund pe persecutorii săi încât nu-i va ierta niciodată. Se arată rece, distant şi inuman faţă de ceilalţi, foarte curând incapabil de răspunsuri afective şi de adaptabilitate socială, trăind pentru moartea celorlalţi – acesta este eşecul de a stabili relaţii interpersonale satisfăcătoare. (p. 18)

c) Fantasmele violente, de control şi de dominaţie, îi compensează traumatismele; de aici rezultă o personalitate negativă, care îl determină să îşi caute satisfacţia personală fără a mai ţine cont de consecinţele acestui fapt asupra celorlalţi; fără portiţe de scăpare, el invidiază modelul deviant al persecutorului său (identificare) pentru a-şi vindeca suferinţele (compensaţie). Repetarea şi/sau obsesia traumatismelor îl aduc mereu în acelaşi impas: să-şi trăiască durerea sau să-şi construiască pe îndelete scenarii imaginare. Ca atare, întreţinând un monolog interior, rupt de realitate, el judecă faptele după propria sa logică şi cade în generalizări, nesocotindu-se responsabil şi, astfel, dezvinovâţindu-se. Minciuna îi permite să fugă de realitate. Dă frâu liber imaginaţiei. Coşmarurile sale, ale căror teme principale sunt dominaţia, violenţa şi moartea, devin atât de vii încât capătă forma fantasmelor obsedante. Aceasta este fixaţia psihologică de trăire traumatică. El îşi arogă forţa stăpânului, care îi lipseşte atât de dureros, pentru ca altcineva să-i ia locul de victimă (lovindu-şi părinţii, de exemplu). Pervesiunea, ca nucelu central al personalităţii sale, se naşte din faptul că vrea să-l facă să sufere pe un nevinovat, ceea ce un nevinovat, ca el, a suferit. Aceste halucinaţii se exteriorizează prin alarmante trăsături de caracter infantile: izolare socială, fuga de acasă, autoerotism, revoltă, minciună cronică, agresivitate, jocuri dramatice… El învaţă să devină un la fel de abil manipulator ca şi persecutorul său. Dar mai ales atunci când îi este imposibil să vorbească şi când suferinţa sa nu mai poate fi refulată, interiorizarea ajunge la saturaţie, iar fantasma se descarcă violent.

d) Comportamentele auto- şi heteroagresive din primii ani devin mai violente în timpul adolescenţei şi al vârstei adulte; prima trecere la fapte îi trezeşte întreaga energie fantasmatică, îl dezvăluie în ochii lui şi se exprimă cu o conotaţie sexuală. La început, este frecventă cruzimea faţă de animale şi copii. Apoi, ca printr-o lungă ucenicie care, treptat, îl apropie în fiecare zi mai mult de fantasma criminală, se dedică jocurilor dramatice (p. 19), dă foc obiectelor, le strică – totul cu aceeaşi indiferenţă pe care mediul său social a manifestat-o faţă de el. Pentru prima oară, subiectul se afirmă, se exteriorizează, îşi stăpâneşte temerile, ceea ce îl ridică în ochii săi şi îl excită deosebit de tare. Agresiunea se explică în trei timpi:

  • creşterea în forţă a fantasmelor – însoţită de instabilitate, anxietate şi nervozitate – ale cărei cauze pot fi interne sau externe subiectului (ca presiunea într-o oală închisă ermetic);
  • factorii de stres la nivelul sistemului nervos central declanşează trecerea la fapte pentru a evacua tensiunea pe care sistemul nu mai poate s-o regleze (un fel de supapă de siguranţă, care lasă să iasă surplusul de aburi);
  • descărcarea este eliberatoare şi fantasmele se focalizează asupra unei victime, reduse la starea de obiect, ceea ce îi procură plăcere şi uşurare – de unde şi absenţa remuşcărilor.

e) O retroacţiune a fantasmelor agresive, care, accelerată de eşecurile şi izolarea socială, îl determină să repete şi să-şi legitimeze purtările violente; de aceea îşi planifică agresiunile, îndreptându-şi greşelile şi rafinându-şi fantasmele – acesta este cercul vicios. Hiperafectivitatea, sporită din pricina unei fantasme omniprezente, nesăţioase şi irezistibile, va reveni, mai devreme sau mai târziu, în atac şi va produce aceleaşi efecte: asemenea narcomanului lipsit o vreme de droguri, este obligat să crească doza pentru a obţine aceleaşi efecte. Pentru el, a reîncepe este, în egală măsură, un mod de existenţă căruia mediul său familial i-a negat existenţa. Puber, violenţa sa se agravează în timp: efracţii, incendieri, agresiuni, violuri, omucideri nonsexuale, însoţite de tortură, mutilare, necrofilie etc. Nu reţine decât scenariile care prezintă un minimum de riscuri şi un maximum de avantaje. Ucigaşul sexual, narcisist în crimă, extaziat în violenţele sexuale, îşi imprimă un sens vieţii sale. Criminalul în serie este pe drum, iar perversul este responsabil de faptele sale. Căci dă dovadă (p. 20) de o maturizare criminală ridicată – ucenicul şi-a întrecut maestrul: aceasta este o revanşă personală.

Pedro Lopez este un bun exemplu pentru acest model (p. 21).


[1] Serial murders: Another forensic challenge, Forensic Science International, 27, 1985, pp. 135-142

[2] E. Hitchey, The female serial murderer, Journal of Police and Criminal Psychology, 2 (2), 1986

[3] D. Lunde, Murder and Madness, Stanford, CA, Stanford Alumni Association, 1976, p. 47

[4] R. Lindey, Officials cite a rise in killers whom roam US for victims, New York Times, 1984, 21 ianuarie, pp. 1, 6

[5] M. Starr, The random killers, Newsweek, 1984, 26 noiembrie, pp. 100-106

[6] C. Bartol, Criminal behavior, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1980

[7] J. Levin şi A. Fox, Mass murder: The Growing Menace, New York. Plenum Press, 1985

[8] A. Burgess, C. Hartman, R. Ressler, J. Douglas şi A. McCormack, Sexual homicide, Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr, 3, 1986, pp. 251-272

Montet, Laurent. (2003). Criminali în serie. Bucureşti: Editura Corint, traducere: Cristina Jinga

– va urma –

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s