Manon Lescaut – Abatele Prevost

Citate

„Niciodată nu m-am mirat că hotărârile lumeşti sunt supuse schimbării; o pasiune le face să se nască, o alta le poate nimici. (p. 39)

Puţine persoane cunosc forţa acestor neobişnuite porniri ale inimii. Îndeobşte, oamenii sunt supuşi numai la patru sau la cinci tensiuni, în cercul cărora îşi trăiesc viaţa şi la care se reduc toate frământările lor. Luaţi-le iubirea şi ura, plăcerea şi durerea, speranţa şi teama şi ei nu vor mai simţi nimic. Dar firile mai sensibile pot fi mişcate în mii de feluri. S-ar părea că aceşti oameni au mai mult de cinci simţuri, că pot primi idei şi senzaţii care depăşesc marginile obişnuite ale naturii; şi fiindcă au conştiinţa grandorii care-i înalţă deasupra a tot ce-i vulgar, de nimic altceva nu sunt mai mândri. Iată pricina pentru care ei îndură atât de greu dispreţul şi batjocura, iată de ce ruşinea este pentru ei un simţământ din cele mai violente. (p. 75-76)

Poţi pretinde că virtutea e scutită de suferinţe, de piedici şi nelinişte? Ce anume dai atunci închisorilor, crucificărilor, supliciilor tiranilor? Ai să repeţi, ca misticii, că tot ce chinuieşte trupul devine o fericire pentru suflet? N-ai îndrăzni, e un paradox fără noimă! Fericirea pe care mi-o arăţi e deci amestecată cu mii de suferinţe sau, mai precis, nu-i decât un păienjeniş de nenorociri, prin care te sileşti să răzbaţi la lumină. Dar dacă imaginaţia te face să găseşti plăcere tocmai în aceste rele, dat fiind că ele te pot duce la ţinta dorită, de ce vezi la mine contrazicere şi nebunie într-o înclinare asemănătoare? O iubesc pe Manon şi cu preţul a mii de suferinţe tind să trăiesc fericit şi liniştit lângă ea. Calea pe care merg e plină de necazuri, dar speranţa de ajunge la liman împrăştie durerea. Şi află că m-aş socoti despăgubit de toate supărările prin care trec dac-ar fi să petrec numai o singură clipă lângă iubita mea. (p. 84-85)

Câţi dezertori poţi număra de pe tărâmul sever al virtuţii şi câţi de pe acela al dragostei? Îmi vei răspunde că suferinţele întâlnite pe calea binelui nu sunt de neînlăturat şi nici necesare, că astăzi nu mai există tirani şi crucificări, că sumedenie de oameni virtuoşi duc o viaţă bună şi liniştită. Îţi voi răspunde atunci că sunt şi iubiri paşnice şi norocoase şi iată şi un argument care vine cu tărie în sprijinul meu, anume că amorul, deşi te înşală adesea, cel puţin nu-ţi făgăduieşte decât satisfacţii şi bucurii, pe când religia pretinde practici triste şi umilitoare. (…) Singurul lucru pe care vreau să-l scot la lumină este acesta: ca să dezguşti o inimă de dragoste, cea mai proastă metodă este să defăimezi plăcerile şi să-i făgăduieşti fericirea pe carea virtuţii. Aşa cum suntem făcuţi noi, oamenii, un lucru e sigur: fericirea nosatră stă în plăcere; desfid pe oricine ar afirma contrariul.  Iar inima nu are nevoie să se întrebe prea mult ca să îşi dea seama că dintre toate plăcerile, cele mai dulci sunt cele ale dragostei. Inima îşi dă curând seama că e înşelată când i se făgăduiesc lucruri mai pline de farmec decât dragostea, de aceea nu se mai încrede pe urmă nici în cele mai sigure făgăduieli. (…) Vă dau voie să afirmaţi că desfătările dragostei sunt trecătoare, că sunt oprite, că vor fi urmate de suferinţe veşnice şi, ceea ce mă va impresiona cel mai mult, că renunţarea la ele va fi cu atât mai măreţ răsplătită cu cât acele bucurii jertfite vor fi fost mai dulci şi mai pline de farmec, dar mărturisiţi în acelaşi timp că aşa cum e plămădită inima noastră, numai aceste desfătări ne dăruiesc, aici pe pământ, fericirea desăvârşită. (p. 86-87)

Iubire, iubire (…) n-ai să te mai împaci niciodată cu înţelepciunea? (p. 157)

Iubirea m-a făcut prea duios, prea pasionat, prea credincios şi poate prea îngăduitor faţă de dorinţele unei femei nespus de încântătoare; iată crimele mele. Vezi între ele vreuna care te dezonorează? (p. 159)

O inimă de tată este opera cea mai desăvârşită a naturii, asupra acestei inimi ea domneşte, ca să zicem aşa, cu plăcere şi-o conduce ea însăţi toate fibrele. (p. 159)

Eu însă, în ciuda crudei soarte, găseam o fericire deplină în privirile ei, în faptul că mă iubea. (…) Oriunde puteam fi fericit dacă mă găseam alături de iubita mea. Nu-i oare universul întreg patria îndrăgostiţilor credincioşi? Nu găsesc ei, unul în celălalt, tată şi mamă, rude şi prieteni, bogăţie şi fericire? (p. 176)

(…) nimic nu dă mai mult curaj unei femei decât tăria sufletească a bărbatului pe care-l iubeşte. (p. 179)

Atunci vei fi cel mai bogat om din univers (…), căci, dacă e drept că n-a existat niciodată o dragoste ca a ta, e de asemenea peste putinţă să se afle pe lume un om mai iubit ca tine. Îmi recunosc păcatele (…) şi mă învinuiesc singură. N-am meritat dragostea minunată ce-o ai pentru mine. Ţi-am pricinuit supărări mari, pe care nu mi le-ai fi putut ierta dacă nu ai fi atât de nemărginit de bun. Am fost uşuratică, fluşturatică şi cu toate că totdeauna te-am iubit nebuneşte, m-am arătat nerecunoscătoare. Dar n-ai să poţi crede cât de mult m-am schimbat! Lacrimile pe care mi le-ai văzut curgând de atâtea ori (…) n-au izvorât niciodată din pricina nenorocirilor mele, pe care nici nu le-am mai simţit din clipa când ai venit să le împarţi cu mine; n-am plâns decât din preaplinul iubirii ce-ţi port, din adânca mea milă pentru tine! Nu mă pot mângâia nici pentru cea mai neînsemnată supărare pe care ţi-am pricinuit-o, nu mai încetez reproşându-mi nestatornicia mea, mereu mă înduioşez admirând tot ceea ce ai făcut tu din dragoste pentru mine, o nenorocită care nu sunt vrednică de o asemenea iubire şi care nu voi putea plăti cu tot sângele mei nici măcar jumătate din răul pe care ţi l-am căşunat! (p. 182-183)

În cele din urmă, simţind din nou că-mi slăbesc puterile şi temându-mă să nu-mi pierd toată vlaga înainte de a fi sfârşit treaba, am acoperit-o pentru vecie, am îngropat în sânul pământului ceea ce purtase vreodată pe faţa lui mai desăvârşit, mai fermecător. După aceea m-am culcat pe mormânt, cu obrazul în nisip şi, închizând ochi cu dorinţa de a nu-i mai deschide niciodată, am invocat ajutorul ceresc şi mi-am aşteptat moartea cu nerăbdare.” (p. 195)

Cine n-a cetit această banală, dar dureroasă tragedie a doi tineri care se iubesc, dar care nu sunt fericiţi?
Această veche carte e pururea tânără. Nimic în ea din acele lucruri care îmbătrânesc o operă literară. Nimic trecător. Subiectul: sentimentul cel mai universal omenesc, iubirea; şi cel mai interesant, iubirea nefericită. Tratarea: fără nici un procedeu literar trecător. Fapte şi sentimente. Nici analiză psihologică discursivă, nici zugrăvirea mediului, nimic decât purul adevăr – şi în cel mai limpede stil clasic.” (G. Ibrăileanu)

Abatele Prevost. (1969). Manon Lescaut. Bucureşti: Editura pentru literatură Biblioteca pentru toţi

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Blog

3 răspunsuri la „Manon Lescaut – Abatele Prevost

  1. ” Calea pe care merg e plină de necazuri, dar speranţa de ajunge la liman împrăştie durerea. Şi află că m-aş socoti despăgubit de toate supărările prin care trec dac-ar fi să petrec numai o singură clipă lângă iubita mea. (p. 84-85)”
    – Am comentat cu acest citat deoarece m-a impresionat mult, mulţumesc !

  2. ajutor : unde pot gasi aceasta carte fizic, dar in limba romana. multumesc anticipat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s