Scrisoare către Moş Crăciun

Iulian aproape înghiţea şoseaua ce ducea înspre satul în care locuiau bunicii, înspre marginea aceea de lume agăţată în cui. Soarele se despărţise de ceva timp de pământ, dar tânărul parcă vedea mai bine în acea noapte decât în toate zilele senine. Se uita doar în faţă, de parcă încerca să-l zărească. Avea chipul crispat, îi apăruseră peste noapte atâtea riduri, încât dacă te uitai la el, parcă vedeai munţi şi râuri. Nu zicea nimic, doar conducea. Iulia se uita la el pe furiş, cu inima în a lui şi din când în când îi atingea uşor mână. Avea în plan să-şi viziteze bunicul, doar era prima zi de Crăciun, vroia din tot sufletul ca acesta să-i cunoască aleasa inimii.

Iulia nu mai fusese la nicio înmormântare. Acum goneau amândoi înspre cea a bunicului lui. Ei îi era teamă de voalul negru ce stătea pe uşile îndoliaţilor, de lemnul în care ne întoarcem de unde am fost luaţi, de corpuri lipsite de viaţă. Îi era şi mai teamă să-i spună asta lui Iulian, mai ales acum. Nu vroia ca el să-şi facă griji şi din cauza ei. Trebuia să pară de gheaţă, să îi arate lui că moartea e doar despărţirea corpului de suflet şi nu despărţirea noastră de cei dragi. Îi era şi mai teamă de ce avea să vadă acasă, la bunici. Lume îmbrăcată în durere, lacrimi şuvoaie şi un brad sărăcios de Crăciun, sub ale cărui crengi, dorinţele şi speranţele lăsate fuseseră ignorate.

Cu privirea pierdută, Iulia încerca să-şi ascundă ochii înlăcrimaţi lipindu-şi nasul de geamul maşinii. Vedea cât cuprinde, o mare neagră şi, pe alocuri, case în care o veioză aducea ceva viu. Apoi, iar negru. Pânâ şi zăpada era neagră. Dintr-o dată, îngheţă şi inima începu să-i bată cu atâta putere, de parcă nu îi mai suporta trupul. Văzu doliu pe o uşă. Îl văzu pentru că afară, în faţa casei, aleea de la poartă până în uşă era presărată de lumănâri mici. Instinctiv, îl luă pe Iulian de mână. Îşi spunea în gând să se liniştească, tot aşa avea să fie şi la bunicul său şi trebuia să facă faţă. Îşi spunea să fie tare, să nu îşi plângă ei de milă, să-şi depăşească temerile. Nu pentru ea. Pentru el. Bunicul nu era primul care pleca, bunica părăsind lumea cu un an înainte. Nu avuse ocazia să o cunoască.

– Crăciunul e blestemat pentru mine, bunica a murit a doua zi de Crăciun, anul trecut, spuse Iulian, încercând să-şi controleze lacrimile. S-a luptat ce s-a luptat cu nenorocitul ăla de cancer, până a dat-o gata. Datorită lor, bunicilor, iubeam până anul trecut sărbătoarea asta. Mereu mă puneau, când eram mic, să las o scrisoare Moşului sub brad. Aşa făceau şi ei. Tot timpul erau trei scrisori sub brad. Acuma e doar durere. Urăsc Crăciunul! Dacă am fi venit de aseară… poate îl mai prindeam…pe tataia…

Casa bătrânească avea ceva magic în ea. Oamenii erau demni în faţa durerii, plângeau liniştit, iar Iulia îi auzi imediat ce coborî din maşină:

– Era bătrân, Dumnezeu să-l ierte… S-a dus după Maria lui, că tare a mai plâns-o… păcat că s-a dus tocmai acum, de Crăciun…Săracul Iulian, Crăciunul nu va mai fi niciodată la fel pentru el.

Iulia rezistă mult mai bine decât se aştepta şi căpătă forţe nebănuite. Fu tot timpul lângă Iulian, susţinându-l cum crezu ea mai bine. Încercă să fie tare pentru el, se gândea că dacă ea cedează, o urmează şi el numaidecât. Plânse fără ca Iulian să o vadă şi se ocupă, alături de femeile din sat de toate cele necesare. Înmormântarea avu un aer încărcat de regrete şi, în acelaşi timp, de o linişte divină. Întorşi acasă, Iulia încercă să-l convingă pe bărbat să se odihnească, nu mai dormise din ajunul Crăciunului. În timp ce acesta căzu pradă somnului, amintindu-şi secvenţe din copilăria petrecută alături de bunici, Iulia deretecă prin casă. Se gândi să despodobească bradul, oricum casa avea să fie de acum înainte pustie. Vroia să-l scutească pe Iulian de durerea pe care o resimţea de fiecare dată când trecea pe lângă brad. Strânse toate bomboanele care împodobeau bradul, gândindu-se la ce fusese în sufletul bătrânului în momentul premergător plecării. Îl găsise o vecină în dimineaţa aceea, nemişcat şi rece, aşezat pe fotoliul ros de molii şi de timp, de lângă brad. Avea un zâmbet ce aducea a mulţumire.

– Ce prostie… cum să fi avut un zâmbet de mulţumire? îşi amintise Iulia vorbele femeii care-l găsise pe bătrân. A murit singur şi departe de cei dragi. A murit singur în Ajun… spuse cu voce tare Iulia, scrâşnind printre dinţi. E nedrept! Îşi duse repede mâna la gură, realizând că Iulian doarme. Încercă să ridice ghiveciul în care era sădit brăduţul, bunicul nu tăia niciodată brazii, vroia să-i sădească imediat ce era posibil în grădina din spatele casei. Toţi brazii se prinseseră, ajunseseră deja şi în grădinile vecinilor, însă pe aceştia nu îi deranja. Le plăceau să spună că au pădurea lor. Nu ridică bine ghiveciul, că de sub el, căzu ceva. Iulia lasă bradul din mână şi se aplecă. Era un plic vechi şi murdar. Îl deschise şi înmărmuri. Se aşeză pe fotoliu şi citi. Inima i se strânse ghem şi plânse în hohote. Termină de citit, zâmbi a mulţumire şi a linişte şi, cu o lumină nefirească în ochi, se îndreptă înspre patul în care se odihnea Iulian.

– Dragul meu, trezeşte-te! E important, trezeşte-te! îl sopţi Iulia, sărutându-l pe frunte. Tradiţia s-a păstrat şi de Crăciun se întâmplă miracole.

Iulian se trezi uitându-se aproape cu ură la femeia din viaţa lui, neînţelegându-i reacţia.

– Da, mi-au murit bunicii, halal miracol! izbucni el.

– Uite, citeşte asta… îi lăsă plicul pe pat şi se retrase. Iulian îl desfăcu şi de la primul rând, lacrimile începură să-i curgă.

Moşule,

Aproape că nici nu vroiam să-ţi scriu… ce aş fi putut să-ţi cer? Anul trecut nu ştiu dacă m-ai ascultat, dacă ai citit ce-am scris… Ai citit doar ce a scris Maria…  să o scapi de durere. Eu te-am rugat să faci să fie bine pentru ea. Nu mă aşteptam că cel mai bine o să-i fie sus. Am pierdut femeia pe care am iubit-o atâţia ani, femeia cu a cărei frumuseţe fizică şi interioară trebuia să mă obişnuiesc în fiecare zi… Maria mea…

Moşule, poate nu mai am niciun drept să-ţi scriu, sunt bătrân, mă lasă vederea şi îmi tremură mâinile. Picioarele nu vor să mă mai ţină până la cimitir să-mi petrec timpul cu Maria mea pe cât de des mi-aş dori. Moşule, tot ce îmi doresc e să o revăd şi să fim iar tineri…  Dacă exişti şi dacă ai inimă, fă un miracol în noaptea asta. Vreau să o văd, să o sărut şi să alergăm, ca atunci, demult tare, prin lanul de lucernă.

Fii bun, Moşule, ai grijă de Iulian şi de fata pe care o iubeşte. Sunt sigur că e cea mai bună alegere pe care el ar fi putut-o face. Mă bucur că am cunoscut-o, e un înger de fată, îmi aminteşte mult de Maria mea. Să le fie bine şi să fie sănătoşi, să se iubească mult, au binecuvântarea mea şi, dacă Maria ar fi cunoscut-o, ar fi avut-o şi pe a ei. Să nu-i laşi, Moşule, să mă plângă, să faci cumva să afle că acum sunt fericit, că există magie de Crăciun, că se întâmplă miracole şi că eu sunt acum… cu Maria mea…”

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

4 răspunsuri la „Scrisoare către Moş Crăciun

  1. Noi scriem mereu scrisorile astea si niciodata nu stim daca ele ajung, dar.. le scriem mereu. E, cred, printre cele mai miscatoare consecvente ale omului vechi sau nou…
    Sarbatori faine in continuare, Raluca!

  2. La multi ani, sanatate si bucurii cate nu poti duce! Sa-ti fie numai bine!

  3. Raluca

    Aşa e, Teo! Le scriem… important e să le scriem, oarecum să nu rămână nimic nespus/nescris. Să ai un an de vis! 🙂

  4. Raluca

    Teo, să ai parte de tot ce e mai bun şi mai frumos! Îţi mulţumesc, cu scuzele de rigoare pentru întârziere! 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s