Prinţul fericit (Oscar Wilde)

de Oscar Wilde

„Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla statuia Prinţului Fericit. Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat.

— E la fel de frumos ca şi cocoşii de pe acoperişuri, care arată direcţia vântului, grăi unul din edilii urbei, care dorea să dobândească reputaţia de om cu gusturi artistice. Doar că nu e prea folositor, adăugă el temându-se ca nu cumva lumea să-l socotească lipsit de simţ practic, ceea ce nu era cazul.

— De ce nu poţi să fii ca Prinţul Fericit? îl dojenea o mamă cu bun-simţ pe băieţelul care plângea după luna de pe cer. Prinţul Fericit nici măcar nu visează să plângă vreodată.

— Mă bucur că există cineva fericit pe lume, murmură un om dezamăgit, uitându-se lung la minunata statuie.

— Parcă-i un înger! ziseră copiii de la orfelinat, când ieşiră din catedrală, în pelerine stacojii şi cu şorţuleţe imaculate.

— De unde ştiţi? interveni profesorul de matematică. Doar nu aţi văzut niciunul vreodată.

— O, ba da, răspunseră copiii. În visele noastre!

Profesorul de matematică se încruntă cu severitate, căci nu le îngăduia să viseze… Într-o noapte, o Rândunică zbură peste oraş. Prietenii ei plecaseră spre Egipt cu şase săptămâni în urmă; ea însă rămăsese fiindcă se îndrăgostise de o Trestie din cele mai frumoase. O întâlnise la începutul primăverii, pe când zbura în josul râului după un fluture mare, galben şi fusese atât de mult impresionat de mijlocelul ei mlădios, încât se oprise ca să-i vorbească.

— Oare să te iubesc? întrebă Rândunica, căreia îi plăcea să treacă direct, fără ocolişuri, la subiect, iar Trestia făcuse o plecăciune adâncă. Atunci Rândunica începu să zboare roată în jurul ei, de-abia atingând cu aripile apa care se unduia în cercuri argintii. În felul acesta îi făcea curte Rândunica şi continuă tot aşa vara întreagă.

— Ce sentiment ridicol! ciripiseră celelalte rândunele. Trestia n-are un ban, dar în schimb, are o familie numeroasă.

Şi într-adevăr, lunca era plină de Trestii. Apoi, când sosi toamna, toate rândunelele dispărură în zbor. După plecarea lor, Rândunica se simţi însingurată şi începu să se plictisească de aleasa inimii sale.

— Nu e în stare să susţină o conversaţie şi mă tem că este o cochetă, pentru că veşnic flirtează cu vântul, zise ea. Şi chiar aşa, de câte ori adia vântul, Trestia făcea o reverenţă din cele mai graţioase. Recunosc, continuă ea, că e casnică, dar eu ador călătoriile şi, prin urmare, cine mă iubește trebuie să mă urmeze. Vrei să vii cu mine? o întrebă ea în cele din urmă, dar Trestia clătină capul; era prea ataşată de sălaşul ei.

— Ţi-ai bătut joc de mine, strigă Rândunica. Am plecat spre Piramide! Adio! Şi se avântă în zbor.

Zbură ziua întreagă şi când se înnopta ajunse la oraş. „Oare unde aş putea poposi? se întrebă ea. Nădăjduiesc că oraşul a făcut pregătirile cuvenite”. Chiar atunci zări statuia aşezată pe soclul acela înalt şi exclamă: „O să mă instalez acolo sus. E un locşor cât se poate de potrivit, cu aer proaspăt din belşug”.

Coborî deci şi se opri drept între tălpile Prinţului Fericit. „Am un culcuş de aur”, îşi zise Rândunica, privind în jur şi pregătindu-se să se culce. Dar tocmai când îşi vâra căpşorul sub aripă, o picătură mare de apă căzu pe el. „Ce curios!, exclamă ea. Pe cer nu-i nici urmă de nor, stelele limpezi sclipesc şi totuşi plouă. Clima în Europa de Nord e de-a dreptul îngrozitoare! Trestiei îi plăcea ploaia, dar asta doar din pricina egoismului ei”.

Şi din nou o picătură căzu pe ea. „Ce rost are o statuie dacă nu te poate feri de ploaie? Trebuie să caut un loc mai bun, lângă un coş de fum”, îşi zise Rândunica şi se hotărî să plece zburând.

Dar nu apucă să-şi întindă aripile şi un al treilea strop pică pe el. Şi ridicându-şi ochii văzu… O, dar ce văzu? Ochii Prinţului Fericit erau plini de lacrimi, iar lacrimile îi şiroiau pe obrajii aurii. Chipul lui era atât de frumos sub clarul de lună, încât Rândunicii i se muie inima de milă.

— Cine eşti tu? întrebă ea.

— Sunt Prinţul Fericit.

— Atunci de ce plângi? îl întrebă din nou Rândunica. M-ai udat binişor.

— Pe când încă trăiam şi aveam o inimă omenească, nu ştiam ce sunt lacrimile, fiindcă locuiam în Palatul Sans-Souci unde tristeţii nu i se îngăduia să pătrundă, răspunse statuia. În timpul zilei mă jucam în grădină cu tovarăşii mei, iar seara mă aflam în fruntea dansului din Salonul cel Mare. Grădina era împrejmuită cu un zid foarte semeţ, dar nu m-am sinchisit niciodată să întreb ce se întâmpla dincolo de el, căci în jurul meu totul era nespus de frumos. Curtenii mă numeau „Prinţul cel Fericit”. Şi cu adevărat eram fericit, dacă plăcerea înseamnă fericire. Aşa am trăit şi tot aşa am murit. Iar după moarte m-au cocoţat aici atât de sus, încât pot vedea toată urâţenia şi mizeria din oraşul meu. Şi deşi am inimă de plumb, nu mă pot stăpâni să nu plâng.

„Cum, nu e din aur masiv?” îşi zise în gând Rândunica, prea politicoasă pentru a da glas mirării sale.

— Departe, departe-continuă statuia cu voce şoptită, melodioasă-pe o ulicioară, se află o casă sărăcăcioasă. Una din ferestre este deschisă şi prin ea văd o femeie şezând la o masă. Are chipul supt şi-i obosită, iar mâinile ei aspre şi roşii sunt pline de înţepăturile acelor, e cusătoreasă. Ea brodează florile suferinţei pe rochia lungă de satin a celei mai fermecătoare domnişoare de onoare a Reginei, pe care o va îmbrăca la viitorul bal de la Curte. În pătuţul din colţul odăiţei zace bolnav băieţelul ei. Îl scutură frigurile şi cere portocale, dar mama nu îi poate da decât apă de izvor, de aceea micuţul plânge.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să-i duci rubinul de pe mânerul spadei mele? Picioarele-mi sunt lipite de soclu şi nu mă pot mişca.

— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Prietenii mei zboară în susul şi în josul Nilului şi sporovăiesc cu splendizii lotuşi. Curând se vor duce să se culce în mormântul marelui Rege. Regele însuşi se află în sarcofagul colorat, înfăşurat într-un giulgiu galben şi îmbălsămat cu mirodenii. În jurul gâtului are un colan de jad verde-pal, iar mâinile parcă-s nişte frunze veştede.

— Rândunico, Rândunico! Micuţă Rândunică, n-ai vrea să mai rămâi o noapte, să fii solul meu? o rugă Printul. Băieţelului îi e tare sete, iar mama e atât de tristă!

— Nu prea îmi plac băieţii, răspunse Rândunica. Vara trecută, când stăteam pe malul râului, doi băieţi răi, fiii morarului, aruncau mereu cu pietre în mine. Bineînţeles, nu m-au nimerit niciodată, căci noi, rândunelele, zburăm mult prea iute pentru ca aşa ceva să se întâmple; şi-apoi, eu provin dintr-o familie vestită pentru agilitatea membrilor săi. Totuşi, a fost o dovadă a lipsei de respect din partea lor.

Prinţul Fericit se întristă atât de tare, încât micuţei Rândunici i se făcu milă.

— E foarte frig aici, zise el, dar voi rămâne încă o noapte şi voi fi solul tău.

— Mulţumesc, Rândunică micuţă, zise Prinţul. Rândunica desprinse de pe sabia Prinţului rubinul cel mare şi, cu el în cioc, zbură peste acoperişurile oraşului. Trecu pe lângă turla catedralei, pe care îngeri albi fuseseră sculptaţi în marmură, trecu prin apropierea Palatului şi auzi zvon de muzică de dans. O fată frumoasă apăru pe balcon, împreună cu iubitul ei.

— Ce minunate-s stelele şi ce minunată e puterea dragostei! grăi tânărul.

— Nădăjduiesc că rochia mea va fi gata la timp pentru Balul de la Curte. Am poruncit ca florile-suferinţei să fie brodate pe ea, dar cusătoresele astea-s atât de leneşe! Răspunse fata.
Rândunica zbură peste râu şi zări felinarele licărind atârnate de catargele corăbiilor. Trecu în zbor peste Ghetou şi îi auzi pe bătrânii zarafi evrei tocmindu-se gălăgios în timp ce măsurau monezi de aur în balanţele lor de aramă. În cele din urmă ajunse la căsuţa aceea sărmană şi, privind pe fereastră, zări băieţelul cum se zvârcolea în pătuţ, scuturat de friguri, pe când mama adormise, doborâtă de oboseală. Pătrunse în odăiţă şi lepădă pe masă, lângă degetarul femeii, rubinul cel mare. Apoi se roti uşor în jurul pătuţului, răcorindu-i fruntea băieţelului cu aripioarele sale.

— Ce răcoare plăcută! şopti acesta. Cred că o să mă fac bine, mai zise el şi se cufundă într-un somn binefăcător.

Rândunica se înapoie şi îi povesti Prinţului Fericit tot ceea ce făcuse.

— Ce curios, observă Rândunica; mă simt încălzită bine acum, deşi e atât de frig.

— Pentru că ai făcut o faptă bună, zise Prinţul. Rândunica începu să cugete, apoi adormi. Când gândea totdeauna o apuca somnul.

Când se crăpă de ziuă, zbură în josul râului şi se scaldă. „Ce fenomen surprinzător, îşi zise Profesorul de Ornitologie pe când traversa podul. O rândunică în plină iarnă!” Şi fără zăbavă scrise o lungă scrisoare despre aceasta pe care o trimise la gazeta locală. Toată lumea a citit-o, dar puţini au priceput fiindcă avea multe cuvinte pe care nu le înţelegeau.

„La noapte pornesc spre Egipt” îşi zise Rândunica, iar perspectiva o umplu de bună-dispoziţie. Vizită toate monumentele publice şi poposi vreme îndelungată pe clopotniţa bisericii. Pretutindeni unde se ducea, vrăbiuţele îl întâmpinau ciripind şi spuneau: „Ia priviţi ce străin distins!”, ceea ce îi plăcu foarte mult Rândunicii.

Când luna se înălţă pe boltă, zbură înapoi la Prinţul Fericit şi îi spuse:

— Ai vreun mesaj pentru Egipt? Tocmai mă pregăteam să pornesc la drum.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, nu vrei să mai rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prinţul.

— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Mâine prietenii mei vor zbura către Cataracta a doua, acolo unde hipopotamii se culcă prin păpuriş, iar Zeul Memnon șade pe tronu-i imens de granit, veghind stelele de-a lungul întregii nopţi; iar când apare sclipind Luceafărul de dimineaţă, atunci scoate un chiot de bucurie, apoi se scufundă în tăcere. La prânz, leii gălbui vin la malul apei ca să-şi potolească setea. Ochii le sunt verzui ca berilele, iar răcnetul lor acoperă tunetul cataractei.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, grăi Prinţul. Undeva departe, la celălalt capăt al oraşului, într-o mansardă, văd un tânăr aplecat deasupra mesei cu hârtii. Alături, într-un pocal se află un bucheţel de violete veştede. Tânărul are părul castaniu şi cârlionţat, ochii mari şi visători, iar buzele lui sunt roşii ca rodia. Se străduieşte să termine o piesă pentu Directorul Teatrului, dar de prea mare frig – nu mai poate să scrie. În şemineu nu este foc şi e leşinat de foame.

— Voi rămâne cu tine încă o noapte, zise Rândunica, având o inimă cu adevărat bună. Să-i duc şi lui un rubin?

— Vai, nu mai am nici unul, răspunse Prinţul. Doar ochii mi-au rămas. Sunt din safire rare, aduse tocmai din India, acum o mie de ani. Scoate unul şi du-i-l. O să-l vândă giuvaergiului, o să cumpere alimente şi lemne de foc şi va termina piesa.

— Iubitul meu Prinţ, aşa ceva nu pot face! zise Rândunica şi începu să plângă.

— Rândunică micuţă şi drăguţă, fă precum te rog! răspunse Prinţul Fericit.

Rândunica smulse ochiul Printului şi zbură cu el la mansarda studentului. I-a fost destul de uşor să se strecoare printr-o spărtură din acoperiş şi să pătrundă ca o săgeată în odăiţă. Tânărul stătea cu capul îngropat în palme şi nu auzi fâlfâitul aripilor; iar când îşi ridică ochii, descoperi minunatul safir scânteind lângă violetele ofilite.

„Încep să fiu preţuit!, exclamă el, acesta provine de la vreun mare admirator. Acum pot termina piesa”. Studentul părea foarte fericit. A doua zi, Rândunica zbură în port şi se aşeză pe catargul unei corăbii mari, privind forfota marinarilor care scoteau lăzi mari din cală cu ajutorul odgoanelor. „Hei rup!”, strigau aceştia la fiecare ladă pe care se opinteau să o scoată afară.

— Plec în Egipt!, le strigă Rândunica, dar nimeni n-o băgă în seamă. Iar când luna se înălţă pe boltă, se înapoie la Prinţul Fericit.

— Am venit să-mi iau rămas bun, îi zise Rândunica.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prinţul.

— E iarnă, răspunse Rândunica şi curând va cădea zăpada rece. În Egipt soarele cald străluceşte deasupra palmierilor verzi, iar crocodilii îi privesc alene, tolăniţi în mâl. Tovarăşii mei îşi făuresc cuiburile în Templul de la Baalbec, iar porumbeii albi şi rozacei îi privesc şi gunguresc. Iubitul meu Prinţ, trebuie să te părăsesc, dar nu te voi uita niciodată, iar primăvara viitoare îţi voi aduce două nestemate minunate în locul acelora pe care le-ai dăruit; rubinul va fi de un roşu mai aprins decât al trandafirului, iar safirul va fi la fel de albastru ca azurul mării.

— În piaţa din vale, zise Prinţul Fericit, o fetiţă vinde chibrituri. Ea a scăpat chibriturile în rigolă şi toate s-au stricat. Tatăl ei o va bate dacă nu se va înapoia acasă cu câţiva bănuţi, de aceea plânge. Nu are ciorapi şi nici ghetuţe în picioare, iar căpşorul ei este descoperit. Scoate-mi şi celălalt ochi şi dă-i-l, iar tatăl nu o va bate.

— Voi rămâne încă o noapte cu tine, zise Rândunica, dar nu îţi pot scoate ochiul, căci vei rămâne orb.

— Rândunică, Rândunică, micuţă Rândunică, zise Prinţul, fă cum te rog!

Atunci Rândunica smulse şi celălalt ochi al Prinţului, cobori vijelios şi, trecând în zbor ca o săgeată pe lângă fetiţa cu chibrituri, îi lepădă în palmă preţioasa piatră. „Ce minunat ciobuleţ de sticlă!” strigă fetiţa bucuroasă şi, râzând, alergă veselă spre casă.

Rândunica se înapoie la Prinţ şi îi spuse:

— Acum eşti orb, aşa că voi rămâne cu tine pentru totdeauna.

— Nu, micuţă Rândunică, îi zise sărmanul Print. Trebuie să pleci în Egipt.

— Voi rămâne cu tine pentru totdeauna, repetă Rândunica şi se culcă la picioarele Prinţului.

A doua zi Rândunica stătu tot timpul cocoţat pe umărul Prinţului istorisindu-i ce văzuse pe meleaguri străine. Îi povesti despre ibişii roşcaţi care stau în şiruri lungi pe malurile Nilului şi pescuiesc cu ciocul peştişori aurii; despre Sfinxul cel Bătrân cât lumea însăşi, care le ştie pe toate şi trăieşte în pustiul de nisip; despre neguţătorii ce păşesc agale pe lângă cămile, depanând boabele mătăniilor de chihlimbar; despre Regele Munţilor din Lună, care e negru ca abanosul şi proslăveşte un glob de cleştar; despre uriaşul şarpe verde ce doarme într-un palmier şi este hrănit cu turtă dulce de către douăzeci de preoţi precum şi despre pigmeii care se avântă pe un lac mare, pe frunze late şi netede şi veşnic se războiesc cu fluturii.

— Draga mea Rândunică, zise Prinţul Fericit, tu povesteşti lucruri minunate, dar mai minunate decât orice sunt suferinţele bărbaţilor şi femeilor. Nu există Taină mai adâncă, decât Mizeria însăşi. Zboară, rogu-te, peste oraşul meu, apoi povesteşte-mi ce ai văzut.

Rândunica zbură deasupra măreţului oraş şi îi văzu pe bogătaşi veselindu-se în casele lor somptuoase, pe când cerşetorii se milogeau la porţile lor. Zbură prin uliţele sordide şi văzu copii cu chipuri palide de foame uitându-se apatici spre străzile întunecoase. Sub arcada unui pod, doi băieţei se culcaseră îmbrăţişaţi, străduindu-se să se încălzească unul pe celălalt. „Ce foame ne este!”, scânceau copilaşii.

— Ia luaţi-o din loc! N-aveţi voie să staţi aici! se răsti Paznicul, iar copiii porniră prin ploaie.
Rândunica zbură înapoi la Prinţ şi îi povesti ceea ce văzuse.

— Sunt acoperit cu aur pur, zise el. Trebuie să mă despoi, foiţă cu foiţă şi să le dăruieşti sărmanilor mei. Oamenii cred că aurul îi poate face fericiţi.

Foiţă după foiţă de aur fin desprinse Rândunica până când Prinţul Fericit deveni posomorât şi cenuşiu. Foiţă după foiţă de aur fin le dărui săracilor, iar copiilor li se îmbujorară obrajii şi începură să se joace, râzând voioşi pe străzi. „Avem pâine acum!” strigau ei.

Apoi se aşternu zăpada, iar după zăpadă veni gerul. Drumurile păreau făurite din argint, atât de tare sclipeau şi scânteiau. Ţurţuri lungi, ca nişte pumnale de cristal atârnau de streşinile caselor; lumea umbla îmbrăcată în blănuri, iar băieţi cu căciulite roşii se dădeau pe gheţuş.

Biata Rândunică simţea că îi este tot mai frig, dar nu o lăsa inima să-l părăsească pe Prinţ, căci îl iubea tare mult. Ciugulea firimiturile din faţa brutăriei când brutarul nu era atent şi se chinuia să se încălzească fluturându-şi aripile.

În cele din urmă îşi dădu seama că va pieri şi, adunându-şi puterile, zbură şi se mai aşeză încă o dată pe umărul Prinţului.

— Adio, Prinţul meu drag! murmură Rândunica. Lasă-mă să-ţi sărut mâna.

— Mă bucur că în cele din urmă te vei duce în Egipt, micuţă Rândunică, zise Prinţul. Ai stat prea mult aici, dar înainte de-a pleca, dă-mi o sărutare, căci te iubesc.

— Nu în Egipt plec, ci în palatul morţii, răspunse Rândunica. Nu-i așa că moartea e soră bună cu somnul? Şi după ce îl sărută pe buze pe Prinţul Fericit, căzu moartă la picioarele lui.

În clipa aceea se auzi un troznet ciudat înăuntrul statuii, ca şi când ceva s-ar fi sfărâmat. Fapt este că inima de plumb crăpase exact în două. De bună seamă că era un ger cumplit!

A doua zi dis-de-dimineaţă primarul se plimba prin piaţă însoţit de consilierii municipali. Când ajunse în dreptul soclului, ridică ochii spre statuie.

— Doamne, ce jerpelit mai arată Prinţul Fericit! exclamă el.

— Cu adevărat jerpelit! îi ţinură isonul consilierii, care totdeauna îi dădeau dreptate primarului.
Şi se opriră cu toţii ca să-l privească.

— Rubinul a căzut de pe spadă, ochii i-au dispărut şi nici poleială nu mai are, zise primarul. De fapt, arată ca un cerşetor!

— Ca un cerşetor! îl îngânară consilierii.

— Iar la picioarele lui, ia priviţi: o pasăre moartă! Musai să publicăm o hotărâre, interzicând păsărilor să-şi dea duhul pe aici! Iar secretarul de la primărie pe dată notă sugestia starostelui. Ca urmare, Prinţul Fericit fu dat jos de pe soclu.

— Deoarece nu mai e frumos, nici folositor nu mai este! spuse profesorul de arte de la universitate.

Apoi topiră statuia într-un furnal, iar primarul convocă întrunirea Corporaţiei pentru a decide ce trebuie făcut cu metalul.

— O altă statuie, zise primarul. Şi, de bună seamă, va fi statuia mea.

— Ba a mea! strigară pe rând consilierii municipali şi începură să se certe.

Şi încă se sfădeau când i-am auzit ultima oară.

— Ce ciudat! grăi şeful echipei către muncitorii de la topitorie. Inima de plumb crăpată nu se topeşte în furnal! Trebuie să o aruncăm!

Şi o aruncară pe un morman de gunoaie, unde zăcea moartă şi Rândunica.

— Adu-mi din oraş două lucruri din cele mai de preţ, ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb şi trupul Rândunicii.

— Dreaptă alegere ai făcut! zise Dumnezeu. Rândunica va cânta de-a pururi în grădina Paradisului meu, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur.”

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria Blog

5 răspunsuri la „Prinţul fericit (Oscar Wilde)

  1. Mi-am amintit ca, atunci cand am citit la ora de lb romana aceasta scriere, copiii plangeau, nu intelegeau de ce se intampla asa, dar au invatat care sunt lucrurile valoroase din viata noastra
    ” — Adu-mi din oraş două lucruri din cele mai de preţ, ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb şi trupul Rândunicii.
    — Dreaptă alegere ai făcut! zise Dumnezeu. Rândunica va cânta de-a pururi în grădina Paradisului meu, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur.”

  2. Raluca

    Uneori, durerea ne învăţă ceea ce contează cu adevărat. Până la urmă, după fiecare ploaie, apare curcubeul. 🙂

  3. Cristina

    Cum dupa fiecare lacrimi apare un zambet, asa si dupa tristete apare fericirea. De aceea aceasta poveste ne invata ca prietenii adevarati raman alaturi de tine ca si cum ramane lipiciul pe hartie!

  4. asavei ana Maria

    Foarte frumoasa🌹

  5. Raluca

    Asa este, e foarte frumoasa 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s