E nevoie doar de o secundă
să-ţi fie frânte aripile.
mama mi-a spus mereu:
doar oamenii cu speranţă
devin păsări şi se înalţă,
am crezut-o; m-a ţinut de mână o vreme;
apoi, când am privit în dreapta mea,
nu mai era. un alai de îngeri
mă adoptase.
am întrebat speriată unde-i mama,
de ce nu mă ţine de mână.
e-acasă, mama ta, e-acasă.
rândunicile mereu se-ntorc
de unde au plecat.
m-am uitat în spate,
mama zâmbea. zburam.
totuşi, nu-mi venea să cred
că am să mor în curând.
e nevoie de o viaţă
să crezi că poţi zbura,
să atingi în treacăt
cele mai tainice meleaguri
şi uneori, nu e suficient.
mereu e nevoie de mama
să zbori
Raluca Pavel 
„e nevoie de o viaţă
să crezi că poţi zbura,
să atingi în treacăt
cele mai tainice meleaguri
şi uneori, nu e suficient.
mereu e nevoie de mama
să zbori”
Coplesitor!
Eu sunt adepta ca e nevoie de ambii parinti, la bine si la greu ..
Multumesc, Raluca 🙂