Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuşi, să deschidă ochii. Mişcă mâna involuntar. Ca o mănuşă, o altă mână i-o acoperi.
– Suntem aici, bunicule, stai liniştit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul îşi recunoscu nepotul cu greutate.
Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nu-şi poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.
– E şi bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că îşi revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În faţa ei, omul alături de care îşi petrecuse ultimii 50 de ani din viaţă, iertându-i toate trădările pentru a îşi creşte copilul într-o familie, după credinţa ei, adevărată. Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivaţia ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viaţa pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După naşterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcolului, neglijându-şi de multe ori familia. Mama muncea zi şi noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care îşi pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în faţa copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat şi nopţile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-şi continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale şi îşi iubea tatăl cu disperare. Se gândea că aşa e el, aşa e modul lui de a iubi, rece şi distant, ca şi cum nu ar exista. Poate aşa sunt bărbaţii, nu vor să-şi arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinţii. Dar alcoolul îţi ia minţile şi nu mai vezi drumul bun, nu îţi mai cunoşti priorităţile, nu îţi mai recunoşti visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeaşi condiţie modestă ca şi a ei, dar cu aspiraţii demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani şi să-şi ridice o căsuţă, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o ţigară aruncată la întâmplare, nu se ştie de care dintre ei, le-a oprit viaţa, casa în care se aflau arzând până la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceştia să taie lemne şi să le aşeze în şopron pentru iarnă. Avea 9 ani când şi-a pierdut părinţii. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neaşteptat şi nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu faţa înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet şi a simţit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei şi încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete şi nici despre cum ar fi fost dacă.
– Mariane, Mariane, mă auzi? şopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un şarpe.
O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se mişte, să se ridice, dar nu se simţea întreg. Simţea cum un picior i se zbate în gol.
– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine şi revin. Rezişti?
– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găseşti aici, unde ne laşi.
– Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede! Pa, bunico!
– Pa, Liviu, mergi cu Domnul.
Maria rămase singură cu soţul ei în salon. Nu-i ieşea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuşi, altceva o măcina şi nu o lăsa în pace.
– M..Ma..
– Mariane! Sunt aici, stai liniştit!
– Ma…Maria…ce-am păţit? reuşi Marian să articuleze, după chinuri şi încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?
– E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leşinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare şi ai ajuns direct la urgenţe…
– Maria…nu vreau să vă mai fac probleme…de s-ar termina viaţa asta…
– Păcătuieşti, Mariane, păcătuieşti…
– Ia zi, ce am, am să mor?
– …Ştii doar de diabet, îl ai de mai mult timp….şi…e mai grav ca de obicei…şi…
– Şi?
– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecţie la picior…şi…
– Nu mă doare niciun picior, Maria.
– Nu te doare, pentru că…au tăiat infecţia. De deasupra genunchiului au tăiat-o…acum eşti sedat, dar o să te doară tare.
– Vrei să spui că nu…că nu mai am un picior? Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.
– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.
– Doamne, de ce mă blestemi aşa tare, Doamne? Întâi copiii, acum şi piciorul…ce mai urmează? N-am mai pus gura pe băutură de atâta timp şi încă mă pedepseşti…
– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproşuri şi regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….
– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viaţa mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puţin singur. Du-te şi tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.
– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viaţa aşa…Hai, că mă duc. Să-ţi aduc ceva?
– Doar veşti bune…
– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puţin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-şi petreacă toată viaţa într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viaţa am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat aşa cum sunt. Nu o pot chinui şi acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aş fi doar un egoist, cum am fost toată viaţa! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă…dar eu? Toată viaţa i-am chinuit pe cei dragi…Cum să fac să nu mai fie aşa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o….

Maria se ţinu de cuvânt şi nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă nişte turte şi se întoarse, neîntârziat, la soţul ei.
– Mariane, ţi-am adus nişte turte, mamă…
– Cine e Marian? Tu cine eşti? Ştii cu cine vorbeşti!? Eu sunt Vlad Ţepes! Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în ţeapă! Afară! urlă Marian din toţi plămânii.
Maria se uita speriată la bărbat, neştiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susţină. Nu cădea cerul peste ea, simţea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia îşi mască lacrimile. E mai bine aşa, gândi el. E cel mai bine!
– Nu m-ai înţeles? Afară! Îşi smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuţa de lângă el şi o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit! Trageţi în ţeapă femeia asta!
Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă uşa salonului.
– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soţiei.
– E prima dată când îl văd aşa, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, se bâlbâi femeia.
– Să ştiţi că i le-a luat, vă rog să părăsiţi salonul!
– Trageţi în ţeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria şi Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9.  Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor şi amabil. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reuşit să-i fenteze pe toţi, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deşi traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu ştia că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

2 răspunsuri la „Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

  1. Chiar daca povestirile nu au intotdeauna un happy end,
    povestirea de fata imi place datorita talentului cu care
    a fost compusa. O proza excelenta, pentru suflet! Multumesc !!!:*:*

  2. Pingback: Articolul saptamanii: 04-10 Septembrie 2011 | 4Botosani.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s