Poveste din casa morţilor

Trenul gonea ca o femelă ghepard ce a studiat vreme îndelungată vânatul şi acum cunoaşte, fără doar şi poate, destinaţia. La fiecare capăt de drum, ceva se naşte. În femela ghepard se naşte bucuria că îşi poate hrăni puii. În Mirela se năştea dorinţa de nou, de a-şi construi un viitor, de a începe o nouă viaţă, printre oameni diferiţi, printre colegii ei de facultate. Cu „Amintiri din casa morţilor” în mână, tânăra de 18 ani avea să-şi petreacă cele opt-nouă ore de călătorie de la Botoşani la Cluj, intrând în lumea întunecată a lui Dostoievski.

Trenul opri în prima staţie, trăgându-şi sufletul asemenea ghepardului ce îşi dozează energia pentru a-şi atinge scopul. Sper să nu urce nimeni la staţia asta, poate reuşesc să citesc totuşi cartea, gândi Mirela, îndepărtându-şi cu atenţie zuluful blond ce îi acoperea fruntea înaltă. Înainte să-şi poată continua gândul, un bătrân trase de uşa compartimentului. Vis, îşi spuse tânăra.

– Bună ziua, ce bine că nu voi călători singur! Până unde mergeţi, domnişoară?
Mirela abia îşi putea masca ironia şi, deşi intenţiona să-i răspundă bătrânului astfel încât să nu o mai deranjeze tot drumul, cuvintele era bună înainte să intraţi dumneavoastră în compartiment i se opriră pe vârful limbii, prinse ca-ntr-o închisoare cu dinţi în loc de gratii. Nu era răutăcioasă de fel, dar ţinea cu tot dinadinsul să termine cartea de citit. În fond, era una dintre cele mai sensibile tinere ce în curând avea să-şi ia adio de la adolescenţă.
– Bună ziua, merg până la Cluj. Dumneavostră?
– Eh, eu te însoţesc numai până la Gherla, mă duc acolo să-mi văd nepoţica. S-a născut ieri!
– Sunteţi un om fericit, să vă trăiască!
– Mulţumesc din suflet, e a doua mea nepoţică! Vom fi, prin urmare, colegi timp de câteva ore! Ce citiţi acolo?
Mirela strânse instinctiv cartea, ca şi cum nu ar fi vrut să o dea nimănui. Totuşi, nu i-o cerea nimeni.
– Amintiri din casa morţilor…
– A, da, mare gânditor şi analist al sufletului şi psihicului uman omul ăsta. Am citit-o şi eu în tinereţe, când eram cam de vârsta ta. De atunci mă bântuie o frază…e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a rândul în tovărăşia lui!. Tot timpul mă întreb ce se ascunde în spatele lucrurilor pe care am impresia că le cunosc. Pe dumneavoastră ce frază v-a marcat până acum?
– Păi, nu am trecut încă de prima pagină, dar cum o găsesc, v-o spun…, spuse Mirela sperând că discuţia cu bătrânul se va opri aici.
– Apropo, de când cu cititul lui Dostoievski, mereu când mă gândesc la el, îmi vin în cap următoarele…
Numai idei are omul ăsta, oare nu o să mă lase deloc să citesc? gândi tânăra afişând un zâmbet fals.
– Care este importanţa virgulei în viaţă?
– Nu ştiu care e importanţa virgulei în viaţă, spuse Mirela apăsat. Tocmai am dat bac-ul, chiar are impresia că mă mai interesează? Doooamne, cu ce ţi-am greşit?
– Virgula schimbă vieţi, aşa cum o călătorie poate schimba destinul unui om. Ia fii atentă aici. Dacă spun „Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte”, putem schimba viaţa unui om în bine sau măcar îl salvăm de la pedeapsa cu moartea. Dar, dacă spun, „Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte” îl acuz. Nu?
Mirela îl privea cu ochii larg deschişi pe bătrânelul din faţa ei. Un om mic şi îndesat, pe la 60 de ani, proaspăt bărbierit şi cu o cămaşă de culoarea laptelui. Îmbrăcat de sărbătoare, doar mergea să-şi ţină pentru prima oară nepoţica în braţe. Îl privea altfel pe acest bărbat, în aparenţă citit şi cu o vastă experienţă de viaţă. Vroia să spună ceva, dar se mulţumi să-i zâmbească sincer şi se afundă în Casa Morţilor.

Citi fără oprire până când trenul poposise în staţia Vama şi un bărbat mărunţel la vreo 40 de ani, deschise cu greutate uşa compartimentului în care se aflau cei doi. Bătrânul se trezi din moţăială şi se frecă cu patos la ochi, apoi îl privi pe noul venit.

– Bună seara, spuse bâjbâit bărbatul.
– Bună seara, îi răspunseră la unison cei doi pasageri, ca şi cum se înţeleseseră din priviri că bărbatul ce le-a păşit „pragul”, nu va face altceva decât să le disturbe liniştea. Cele două cunoştinţe mai vechi rămaseră surprinse vâzând cum bărbatul îşi pune rucsacul lângă el, singurul bagaj de altfel şi se aşază liniştit lângă bătrân. Îl priveau cu uimire, fără a şti de ce.
Costică se mulţumi să le zâmbească timid celor doi, apoi lăsă privirea în jos. În timp ce-şi cobora privirea, atât de uşor ca mâna unei mame ce-şi mângâie abia perceptibil copilul în timp ce doarme pentru a nu-l trezi, văzu numele cărţii pe care o citea Mirela. Înghiţi în sec. Îşi frecă mâinile şi piciorul drept începu să-i tremure. Vru să spună ceva, dar se opri. Cei doi îl urmăreau cu atenţie, aruncându-şi priviri pe ascuns.
– Ştiu că v-aţi dat seama, reuşi Costică să  articuleze.
– Să ne dăm seama de ce? întrebă bătrânul îndreptându-şi corpul în direcţia bărbatului.
– Ştiu că v-aţi dat seama că abia am ieşit din puşcărie. Bărbatul îşi plecă privirea aşteptând reacţia pasagerilor.
Bătrânul o privi pe tânără, dădu din cap în semn de aprobare şi îi zâmbi a linişte, să o asigure că e în siguranţă.
– De ce ne-am fi dat seama? În ochii tăi e doar remuşcare, regret, cauzele ar putea fi nenumărate. Cât ai stat acolo? spuse bătrânul calm, ca un tată ce nu-şi ceartă copilul, care e acolo când e nevoie de el, oricât de mare e greşeala fiului. Mirela nu putea scoate niciun sunet. Privea pe geam, deşi nu vedea nimic, doar să nu-i observe nimeni teama.
– Cât am stat…, oftă bărbatul. Am stat o viaţă de om, poate cât aţi trăit dumneavoastră domnişoară până acum. Mirela îl privi în ochi, dar nu întâlni ce se aştepta. Privirea bărbatului era blândă, ca adierea unui vânt de vară ce mângâie obrajii unui copil. Ochii mari, adânciţi erau genul în care te pierdeai şi în care puteai citi poveşti de viaţă. Nicio urmă de ură nu îi întuneca, doar nori de remuşcări prindeau contur şi nu îl lăsau pe Costică să ridice privirea din pământ.

În tinereţe, am fost boxer, aşa îmi câştigam pâinea. Ce vedeţi voi acum e umbra omului care a fost. Chiar o umbră, dacă mă gândesc că atunci aveam 83 de kilograme, luptam la Categoria grea, iar acum am 52. Uneori, tristeţea şi remuşcările te slăbesc atât de tare, încât nu mai poţi fi acuzat de sinucidere, ajungi victima fostului tău eu, a regretelor care te omoară fizic şi psihic. Câştigam binişor, suficient încât să-mi pot ajuta mama ce nu şi-a revenit niciodată după moartea surorii mele în urma unui chiuretaj făcut un medic mediocru, unul bun era greu de găsit şi nici nu se uita la noi dacă nu aveam bani. Tata se refugiase în alcool, banii pe care mama îi câştiga din croitorie se duceau  pe votcă, nici nu mai ştia săraca ce şi cum să mai facă să-şi ascundă vânătăile de mine. Tata o acuza că nu a educat-o bine pe sora mea şi că a ales cel mai prost medic din lume pentru avort. Chiar şi după ce sora mea a murit, medicul acela ne-a cerut banii pe serviciu. Care serviciu? Nu ştiam că până şi moartea e un serviciu şi costă. M-am gândit că, dacă mă lupt, o să fie mai bine. O vreme chiar a fost linişte în casă. Mama nu mai plângea aşa mult, doar tata trăia în lumea lui. Devenisem aşa de bun încât cel care avea grijă de mine, managerul meu îmi obţinea meciuri din ce în ce mai importante. Ultimul pe care îl obţinuse putea să mă transforme în capion pe ţară – Gala Campion. Nu ştiam nimic despre adversar, niciodată nu am vrut să fiu informat dinainte ce fel de om e, cum arată, care e povestea lui. Boxul era jobul meu, nu era o pasiune, era modul prin care ştiam eu să aduc liniştea în casă. Ştiu, sună ciudat. Aduci liniştea în casă luptându-te. Nu aveam nicio emoţie, niciodată nu am avut. Mama mă însoţea mereu la meciuri, dar nu se putea uita la mine când boxam. Era mai emoţionată decât mine cu Gala Campion, îmi zicea: Băiatul meu, o să vină televiziunile, o să te vadă toată ţara, să joci pentru sora ta, să câştigi. Pe tata nu-l interesa, dar la Gală a fost în sală. Meciul a început ca toate celelalte, adversarul nu era ieşit din comun, în primele două reprize, totul a fost normal. În a treia repriză a fost iadul. Of, doamne, arbitrul oprise repriza şi eu tot dădeam în adversar. Pentru câteva clipe luase chipul medicului care mi-a omorât sora. Şi am dat, doamne, am dat, până… Mi-a spus managerul că a murit în urma loviturilor de la cap. Nimeni nu se putea înţelege cu mine, nici eu nu puteam înţelege ce se întâmplă. Am înţeles doar când am ajuns la puşcărie, am înţeles că sunt un criminal… sunt un om resemnat, sunt o viaţă de regrete… nu mi-am omorât doar adversarul, mi-am omorât şi părinţii. Au murit în timp ce eram închis, de supărare. Mama a murit prima… tatăl a murit înghiţindu-şi voma, spunea după ce am intrat la puşcărie că acum chiar are motive să bea.

Of, ce nătâng sunt, îmi pare rău dacă v-am tulburat, mulţumesc pentru că m-aţi ascultat, simţeam nevoia să mă descarc. Eu la staţia asta cobor. Mi-a părut bine să vă cunosc, sper că aveţi aceeaşi părere.
Mirela îi întinse mână pentru a da noroc şi rămase uimită de cât de blândă era atingerea bărbatului. Se aştepta ca bătrânul să facă acelaşi lucru, dar remarcă într-o secundă că nu mai era în compartiment. Oare când o fi coborât? Doamne, povestea ăstuia chiar m-a absorbit.
– Domnule Costică, când a coborât celălalt domn?
– Care domn? Am călătorit singuri până acum. Of, v-ar fi prins bine să aveţi o carte la dumneavoastră, să o citiţi pe drum.
– Da…auziţi, ce staţie e aici?
– Gherla.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

2 răspunsuri la „Poveste din casa morţilor

  1. O proza frumoasa, emotionanta; am citit cu sufletul la gura de la
    inceput pana la sfarsit. Finalul este extraordinar, se aseamana cu
    acele finaluri din nuvelele fantastice ale marelui scriitor Mircea Eliade!
    Doamna Raluca, mi-a placut tare mult povestirea dvs. si tin sa va
    felicit din toata inima! Mult, mult succes in continuare ! O seara frumoasa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s