Un pumn de făină

Darius închise jurnalul, îl aruncă în fugă pe masă şi se duse valvârtej spre telefonul care suna deja de jumătate de minut. Cu mâna stângă la piept, ca şi când ar fi vrut să nu-i dea inima pe afară, inspiră şi expiră, îşi aşeză un zâmbet pe faţă şi ridică receptorul.
– Alo? Alo? Mama?
– Alo, Darius?
– A, ce faci Andrei?
– Bine, tot nu te-a sunat?
– Nu, încă aştept.
– Hai, vii la un fotbal?
– Nu, nu mă simt prea bine şi trebuie să-l ajut şi pe Radu la o temă la română.
– Nu te-am mai văzut de o lună, hai la o minge!
– Nu, acuma, poate săptămâna viitoare. Hai că mai vorbim, nu mai pot acuma. Te sun eu.

Darius puse receptorul în furcă, fără a aştepta un răspuns. Se lăsă pe podea, se ghemui, aidoma unui copil în pântecul mamei. Îşi apăsă stomacul cu podul ambelor palme, aşa cum apasă un grădinar pământul din preajma unei flori abia plantate. Un geamăt uşor, ca de om bătrân, străbătu camera semimobilată. Trebuie să-mi treacă, sunt mai tare decât durerea, îşi spune tânărul de 15 ani. Va veni Radu în curând şi nu trebuie să mă vadă aşa. Durere, te rog, dispari. Cu greutate, Darius se ridică şi se îndreptă înspre bucătărie. În drumul ce părea că nu se mai termină, deşi erau numai doi paşi, auzi soneria. Apoi, ca de obicei în ultima vreme, pumni puternici aproape scoteau uşa din ţâţâni.

– Darius, deschide uşa, ştiu că eşti acasă. Ai restanţă la întreţinere, când o plăteşti? Trec săptămânile şi o să te evacueze ăştia. Pumnii se opriră, vocea se auzea din ce în ce mai încet, dar cuvintele îi răsunau lui Darius în minte ca nişte tunete în miez senin de vară. Mai bine ţi-ai lua de lucru, pesemne mă-ta a uitat că are doi băieţi de când a plecat în Grecia. Şi-o fi găsit pe acolo vreun moş cu bani.

Mama băieţilor nu mai sunase de două luni. Plecată de jumătate de an, muncea cu ziua pe unde apuca, nu reuşea să agonisească nimic. Suna acasă când putea, când nu mai rezista de dorul copiilor. Se gândea că e egoistă dacă aruncă banii pe telefoane în loc să-i strângă şi să le trimită băieţilor. Ultima dată, acum două luni, le trimisese 200 de euro. Darius, cel mare, avea grijă de casă, devenise după divorţul părinţilor, bărbatul casei. Mama se destăinuia lui ca unui om mare. Până la urmă, Darius era un om mare, încărcat de poverile mamei, de neliniştile şi durerile sale, de grija celui mic şi de întreţinerea casei. Şcoala începuse de o lună. Din banii trimişi ultima oară de mamă, Darius plătise restanţele la întreţinere, lumina, apa şi telefonul. L-ar fi închis dacă nu i-ar fi trebuit, nu îl ţinea decât pentru apelurile mamei. Îi cumpără lui Radu cărţi şi caiete şi i se rupse inima când, după prima zi de şcoală, fratele său îi spuse că e băiat mare, a trecut într-a patra şi că nu poate merge oricum la şcoală, cu acelaşi ghiozdan rupt şi vechi de doi ani, pentru că râd colegii de el. Cum poţi să faci un copil să înţeleagă că, deşi faci tot posibilul să-i fie bine, câteodată nu e de unde? Tocmai de asta a plecat Maria în Grecia, singură şi fără niciun sprijin. A strâns bani mai multe luni, bani adunaţi din mila oamenilor, pentru că administratorul blocului pentru care lucra ca femeie de serviciu o concediase. Întârziase două ore când Radu avuse febră foarte mare. Nu ar fi fost primul copil care îi murea din cauza febrei şi simţea nevoia să stea alături de cel mic, măcar până îi scade temperatura. Administratorul nu a înţeles-o. Darius nu s-a plâns niciodată nimănui de greutăţile sale. Mergea şi el la şcoală, pentru că îi plăcea să înveţe, să citească şi să scrie şi pentru că acolo nimeni nu ştia ce se întâmplă în viaţa lui. Nu îi amintea nimeni că nu are ce să-i pună fratelui pe masă. Norocul a fost că s-a gândit să cumpere, cu puţinii bani care i-au mai rămas, un sac de făină şi unul de mălai. Îi ţinea ascunşi în dulapul din sufragerie, să nu-i vadă puţinii musafiri care îi treceau pragul şi pe care îi primea mereu cu inima strânsă că nu are ce să le ofere, în bucătărie. De ceva timp era îngrijorat pentru că mama lui nu mai sunase, se temea să nu fi păţit ceva pe acolo. Niciodată nu e uşor printre străini. Dejal, avea în minte discursul pe care îl va spune mamei când îl va suna. Mamă, stai liniştită, noi suntem bine, învăţăm bine şi nu avem probleme. Am plătit datoriile şi ne-au mai rămas bani. Da, da, stai liniştită, lunile astea ne-am descurcat de minune şi tot ne-au rămas bani. Da, mâncăm bine, stai liniştită, nu te agita, să nu ai din nou probleme cu inima. Ai şi tu grijă de tine, că dacă păţeşti ceva, cine mai are grijă de noi? Dacă nu ai de unde, lasă luna asta, nu trimite bani, ţi-am zis că mai avem. Nu vroia sub niciun chip să o sperie sau să îi pună sănătatea în pericol. La urma urmei, de ce i-ar fi spus?

Radu intră fulger în casă, punând punct gândurilor fratelui său.
– Ce faci, frate-miu, ce mâncăm azi? Am o foame de lup!
– Bună, Radu, cum a fost la şcoală? I-a plăcut compunerea doamnei învăţătoare?
– Da, da, ce mâncăm azi?
– Păi ce vrei, mămăligă sau turte?
– Vreau altceva, vreau pizza, nu am mai mâncat pizza de un an! Nu mai vreau nici mămăligă, nici turte. Numai asta mâncăm! M-am săturat! Nu mai vreau!
– Oamenii nu fac mereu ce vreau! Promit că atunci când trimite mama bani mergem la o pizza. Bine?
– Bine…
– Hai, spală-te pe mâini, imediat sunt gata turtele.
Cât ai zice peşte, Darius pregăti trei turte, le aşeză frumos pe o farfurie şi îl strigă pe fratele său. Cu foamea cât o gaură neagră, Radu se năpusti asupra lor.
– Poftă bună, Radu!
– Mersi! Usturoi nu avem, nu?
– Nu, nu mai avem…
– Tu nu mănânci?
– Am mâncat înainte să vii.
– Mereu mănânci de vreo  câteva săptămâni înainte să vin eu…ţie îţi faci mai multe turte? îţi faci o mămăligă mai mare?
– Hai, Radu, ştii că nu e aşa…
– Abia aştept să vină mama…
Darius îl privea pe fratele său mâncând şi înghiţea în sec. De-ar şti Radu, se gândi el ferindu-şi privirea de fratele său.

O săptămână mai târziu, în apartamentul familiei Lupaşcu, telefonul zdruncina pereţii.
– Alo?
– Da, răspunse o voce piţigăiată de femeie.
– Cine sunteţi?
– Cine sunteţi dumneavoastră? Eu sunt Lupaşcu, Maria, mama băieţilor, proprietara apartamentului. Unde sunt băieţii mei? Cine sunteţi?
– Doamna Lupaşcu… eu sunt asistent social, Elena Răducan.
– Ce caută un asistent social în casa mea? Vreau să vorbesc cu băieţii mei. Daţi-mi-l pe Darius la telefon! strigă disperată femeia.
– Doamnă, Darius nu se simte tocmai bine…
– Vreau să vorbesc cu Darius, unde e?
– Doamnă, Darius a dezvoltat o formă foarte gravă de ulcer, nu a mâncat mai mult timp! Femeia îşi alegea cu grijă cuvintele, dar în capul mamei, vocea ei răsuna din ce în ce mai piţigăiat.
– Doamne, nu se poate, e bine? Unde e?
– Din păcate, nu e bine… l-am găsit prea târziu. Am auzit că sunteţi în Grecia, pregătiţi-vă bagajele. Numai dumneavostră mai puteţi avea grijă de cel mic… Darius nu mai este…

Luni mai târziu, Radu găsi ascunsă, în spatele celor doi saci din dulapul din sufragerie, agenda lui Darius. Nu reuşi să citească mai mult de primele rânduri. E a cincea zi de când nu am mâncat, încă mă ţin bine, deşi, uneori mă doare stomacul ăsta ca naiba. Mi-e tare frică să nu se termine sacii ăştia şi mama nu mai dă niciun semn… nu vreau să spun la nimeni că numai mămăligă şi turte îi pun pe masă lui Radu, mamei nu i-ar plăcea să mă plâng cuiva, nu vreau să sufere sau să facă alt preinfarct… Radu mi-a reproşat şi azi că nu mănânc cu el, îl mint în continuare că mănânc înainte să vină el de la şcoală, el crede că mănânc mai mult decât el…poate va înţelege într-o zi cât valorează un pumn de făină şi că pe al meu i l-am dăruit lui.

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

8 răspunsuri la „Un pumn de făină

  1. Am citit o povestire frumoasa, de familie, cu relatari despre locuri si sentimente omenesti. O proza frumoasa, scrisa ingrijit si cu mult talent !
    Felul cum scrii m-a atras si cu siguranta am sa devin cititorul tau fidel !
    Te felicit si iti urez mult succes in continuare!!! Astept noi postari !:)

  2. 19trandafiri

    Mulţumesc mult, domnule Manoliu, mă bucur că v-a plăcut, voi mai scrie şi proză de acum! 🙂

  3. nu am plecat de curioasa..la inceput ,l am citit pe sarite,apoi inca odata,incet cu lacrimi in ochi, cu gandul ca poate se termina altfel,,dar,nici in viata nimic nu se schimba cand scrie..si nici in povestire..E minunata,e suflet cu carul in ea ,e simtire si sacrificiu,e viata si moarte..Iti multumesc pt acest „pumn de faina „oferit mie ,hrana sufletului..

  4. 19trandafiri

    Anaaaaa, nu mă aşteptam sincer să placă…mă bucur aşa mult! 🙂 da, e mult suflet în ea, îţi mulţumesc mult pentru atenţie şi pentru…că acum îţi simt sufletul aici 🙂

  5. O dramă desprinsă din realitatea timpului nostru, o particularizare a existenței atâtor familii. O situație de viață ce scoate din anonimat atâtea altele similare.
    Ca proză, o bijuterie: fațetele personajelor, a celui principal cu deosebire, aruncă în ochii cititorului – care este implicat și solidarizat instantaneu cu fiecare pas al evoluției dramatice –, scântei înțepătoare, dureroase de disperare, neputință, sacrificiu, speranță și multă, multă dragoste.

  6. Din pacate nu e doar o schita. E realitate. Inmultiti asta cu cca 4,5 milioane care traiesc IN REALITATE la acest nivel si veti vedea proportiile „binefacerilor” capitalismului.

  7. Comentez…cu o lacrimă şi semnez cu o tristeţe…

  8. 19trandafiri

    Nu pot decât să îmi aşez un zâmbet pe chip şi să fac o plecăciune în faţa aprecierilor dumneavoastră! Vă mulţumesc din inimă! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s