Sunt obosită de viaţă,
atât de obosită încât lumina
mă tulbură
îmi pierd minţile în fiecare
licărire
se închid ca într-un glob
ce îţi apasă plămânii
nu mai pot respira,
poate şi viaţa e obosită
de mine
de visuri născute moarte
aşezate cu grijă sub pământ,
mi-e locul lângă ele,
în curând,
străinule,
sufletul tău nu-mi va mai lumina
decât umbra
Desi sunt obisnuit cu tema asta în poezie, o utilizez si eu pentru ca-mi place poezia „neagra” si universul lui Baudelaire, venind de la dumneavoastra, îmi da fiori reci pe spinare. Este foarte frumoasa.
Mulţumesc mult, e o temă care mă obsedează. 🙂
Foarte trist poemul.
Sper sa fie doar literatura.
Gandurile tale ma ingrijoreaza, sincer!
Draga Raluca, iti doresc o seara linistita!:)