Te-aştept
de când mi-ai spus
că ai să vii pe malul mării
pentru ultimul dans.
te-aştept
de-atâta timp
încât mi-au îmbătrânit visele
şi oglinda nu mă mai cunoaşte.
am plecat sã te caut
pânã am ajuns pe-o margine de lume,
nimeni nu ştia de tine.
m-am întors pe malul mării
abia mergând
cu răni pe tălpi şi-n inimă.
poate te-ai dus pe mări
şi nu te poţi întoarce
legat de alge în adânc.
mi-am spus rugăciunea
şi am păşit în mare
fără să mă uit înapoi.
mi-au dispărut rănile de pe tălpi
o dată cu picioarele,
cu cât înaintam în mare
un picior
îmi creştea la loc.
la capătul lui,
un evantai decupat.
îmi pare rău că nu am luat
o poză cu mine
poate ai să mă crezi o sirenă
şi ai să mă alungi
Bine e-ai intors Raluca! Foarte frumos poemul!
Am fost ingrijorat case anuntase vreme rea in Nordul
tarii, pe unde ai calatorit. Sunt fericit ca te vad din nou!
Iti doresc o zi frumoasaca zambetul tau!:*
Hmmm…Dl Manoliu…stiti ceva de nord?…glumesc desigur.
Despre poem…
Ma intreb, atat de trist e cand se naste o sirena?
Sau, o sirena…e facuta numai din dragoste?
Raluca, de unde izvoraste atat „frumos”din tine…si poate sunt indiscret (nu e necesar sa raspunzi)…ce varsta ai?
Domnule Manoliu, e un poem mai vechi .. 🙂
BlueBerry, am să-ţi răspund prin următoarea poezioară 🙂
SUNT VEACURI DE CAND
„îmi pare rău că nu am luat
o poză cu mine
poate ai să mă crezi o sirenă
şi ai să mă alungi”
Raluca, mi pare bine ca faci parte din viata mea si iti multumesc !!