Te-aud în miez de noapte
îţi rupi părul cu atâta patos
încât durerea mă strabate,
îl împleteşti şi-arunci funia după mine
să mă aducă aproape
să te scap din ghearele coşmarului
să-ţi ating fruntea cu degetele
în conturarea unui vis
să-ţi poţi odihni gândul.
străinule,
sunt pe drumul spre casă.
întind năvodul între cer şi pământ
să prindă el demonii
ce-ţi chinuie realul din vis.
doar aşteaptă-mă
nu ştiu de sunt veacuri între noi
sau lumi străine de mine,
îţi voi atinge fruntea
apoi, voi scrijeli pereţii
să las acolo
orice urmă
ai sansa talentului care-ti da posibilitatea de a scrijeli peretele vietii cu cuvinte care o sa invinga timpul…
Sunteţi mult prea amabil, domnule Carol. 🙂
Deloc. Sincer, sunt un fan absolut. De cand v-am desoperit pe aici, trec in fiecare zi sa citesc ce scrieti. E o placere pe care nu mi-o refuz.
Atunci, vă mulţumesc din suflet! 🙂
Nu aveti de ce. Oamenii care creeaza, ca dumneavoastra, momente de placere si bucurie a sufletului, împart de fiecare data, o bucatica din ce sunt ei în profunzime. Cei care citesc trebuie sa multumeasca pentru darul facut. Si eu va multumesc pentru cadoul pretios pe care îl faceti.