Uneori, te aştept până în miez de noapte,
alteori, îmi iau un răgaz de la tine
să văd cât luminezi după ce plec,
mă trezesc cerşind umbre de muritori
nu vreau să trăiesc aşteptarea Penelopei,
străinule,
nu mai ştiu cum era înainte să te visez,
păşesc desculţă pe pământ
doar, doar, voi da de tine,
să mi te întipăresc pe tălpi,
să te port cu mine mereu.
mi-s buzele arse de dor,
nu vrei să mi te arăţi,
am aruncat busuiocul în foc
din veacul trecut,
de când mi te-a ursit.
străinule, să nu uiţi,
sângele vărsat din buzele mele
nu se usucă niciodată
Raluca Pavel 
De dorul tau, strainule….
Da, de dorul străinului 🙂
„străinule,
nu mai ştiu cum era înainte să te visez,”
Chiar ma intreb…asa o fi..:))…eu cred insa ca e o metafora frumoasa…chiar e un joc de cuvinte menit sa intregeasca poemul…eu unul insa apreciez cuvuntele izvorate din suflet…menite sa descrie starea noastra, intr-un mod cat mai placut…si nu cuvintele care „descriu o stare”…
Sper sa ma fi facut inteles..
daca nu …ma anunti si explic..
SAu cu alte cuvinte..cad exprimi starea ta…se simte mult mai bine decand atunci cand exprimi”o stare”
Poate nu e doar o metaforă sau poate e. 🙂
cu siguranta e…
Superb….de dureros….
🙂