Raluca Pavel – „Sipetul din Călineşti” – volum de debut

„Cred că nu este niciun poet al literaturii noastre care să nu fi dorit să se nască în Ţara de Sus a Moldovei, unde Eminescu a văzut lumina zilei şi a copilărit. Sau, cel puţin să fi visat aceasta, în clipele faste ale existenţei şi creaţiei sale. Raluca Pavel intră în lumea poeziei, având această şansă. Ea s-a născut la 19 martie 1986, la Botoşani şi a mângâiat cu tălpile, cu mâinile şi cu privirea aceste ţinuturi în care şi lu­mina se cerne mai blând, lăsându-i omului posibilitatea să se ridice spre cer, poematic. Numele ce i s-a dat aminteşte pe cel al mamei Poetului şi o pune simbolic, parcă, într-o bună rânduială cu cele ale lumii trecute, iar grija reală, de care s-a cuprins, este să aducă în „poezioare”, cum le zice ea cu sua­vitate, un strop din lumina de Sus şi din cea de jos a copilă­riei, singura parte edenică şi nepieritoare din care omul nu poate fi izgonit.

Este crescută de bunici de la 3 ani, aceştia infuzându-i memoria afectivă cu poveşti şi imagini cu o faţă spre om şi alta spre Dumnezeu. „Să ascultăm poveştile – ne îndeamnă Eminescu – căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vie­ţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele.”

Raluca Pavel le-a ascultat şi a înţeles că partea trainică a făpturii omeneşti este cea care vine din poveste şi se re­trage cu lumea noastră cotidiană în orizonturile fantastice şi poematice, unde omului îi este dat să rămână ca fiinţă. Seve ale acestui pământ se ridică în vorbirea oamenilor, dar mai ales în lujerii subţiri ai unor flori de lumină, cu parfumuri tari. Prinsă în mreaja acestora, plină de uimire şi candoare, ea ne îmbie cu simple cuvinte, aşezate ca într-o joacă de co­pil, să trecem pragul din obişnuit în magic, uneori întinzând mâna cu degetul arătător spre un adânc simbolic. Sub mâna întinsă, printre coaste se vede rana făcută şi lăsată fără vin­decare. Ea zice, de un străin.

Prin studiu, Raluca Pavel este aplecată asupra omului în comunitate şi prezent, absolvind în 2008, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti (specializarea Sociologie, diploma de licenţă cu nota 10) şi, apoi, finalizează, în iunie 2011, Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti (Master: Devianţă Socială şi Crimi­nalitate; bursă de performanţă ştiinţifică, acordată de Uni­versitatea Bucureşti, pentru proiectul Profilul socio-cultural, psihologic şi psihiatric al femeii asasin).

Cu volumul Sipetul din Călineşti, pentru Raluca Pa­vel, are loc botezul cuvântului, moştenit de nu se ştie din ce zori de zi şi pe care ea îl trece prin apele sfinte ale amintirii şi-l aduce, sfioasă, să înflorească în casa poeziei. Între „se­menul alunecat” pe clina aparenţelor şi recuperarea copilă­riei ca realitate magică şi divină a omului – ce cale de stră­bătut! Ea zice un „drumuşor” spre a apropia copilăria, mai bine spus, spre a se apropia de fântâna cu ape şi suflet a acesteia. Descoperim, ca într-un luminiş, pe sub zilele grele de interese şi inconsistenţă, părţi din fiinţa magicului şi simbolicităţii prin care clipesc ochii lui Dumnezeu. Din această fiinţă care ne împrejmuie, ne acoperă şi ne hrăneşte cu suflet şi eternitate. Pentru o clipă se întrevede cum văzu­tele se întorc spre cele nevăzute. Spre izvor, spre sufletul fântânii, ca să folosim titlul unei poezii. În orizonturile poe­ziei sale se disting elemente şi analogii ce ţin lumea să nu se destrame. Un copac devine flacără, fără să se consume; un suflet se ridică în fum fără să se prefacă în colb; un munte aprinde degetele ce îl sculptează şi preschimbă făptura cre­atorului în nevăzut. Dar ca să vezi omul nedesprins din existenţa magică şi simbolică, mişcându-se printre analogii, fără să ia în seamă cauzalităţile limitatoare, trebuie să ai ochii şi candoarea copilului. Raluca Pavel aduce pâlpâiri de stări şi percepţii din zonele cele mai „pierdute” ale memo­riei, ale copilei de câţiva anişori, după simţurile şi privirea căreia pare a lua chip lumea. Lumea ce i se arată ca un cior­chine magic. Este ajutată şi de bunici s-o vadă astfel. Cu un strop de real în visare. Sau invers. Îi vin în întâmpinare lo­curi şi oameni, cei vii şi cei petrecuţi dincolo, Călineştiul şi conacul boierilor Miclescu, căminarul Gheorghe Eminovici cu ursita sa, până şi păsările şi plantele, drumuşorul şi fân­tâna, casa cu uşa secretă, toate îi şoptesc ca-n basme. Din­spre prezent spre această zonă, poeta are un spaţiu larg de cuprindere şi însufleţire a lumii. Lumea rezonează în această copilă şi simţurile copilei o desăvârşesc. Totul este văzut şi nevăzut, toate se leagă prin analogii, ca să ne restrângem la una dintre modalităţile de cunoaştere proprie magicului. Fără excursuri teoretice (la Blaga, de pildă) şi fără explicitări, să cităm direct: „plânge cerul după el, / înseamnă că a fost om bun, / îmi spune mama când plouă / şi trece un dric pe uliţă”, cu naiva verificare: „voiam să m-aciuez pe-acolo /…/ şi să-mi aştept plecarea / să văd de plânge cerul” (Cu su­fletul de mână); între lumea de aici şi cea de deasupra, din nori, unde o cheamă moartea şi locuiesc străbunicii „aproape de inima ingerilor”; comunicări magice: „Mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? Copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună” (Clopotarul); „mijlociri” făcute de busuioc între sufletul copilei şi cel al strămoşilor (Plecarea); între firele de iarbă şi gânduri (Cu gândurile-n cioc); între vis şi plantă („sădeşte-l în livadă / va rodi odată cu toamna”, Să nu te pui cu zeii); între elemente, din care unul cu semnificaţie magică („făina de porumb” şi „praful de aur”, Praf de aur); între jocul de şah şi elementele naturii (Reginele dau şah mat şi Turn de aripi); între aprinsul can­delei şi îndepărtarea secetei (bunica „aprindea candela / de lângă icoană / să nu fie secetă / să ne dea toamna / roadele de peste an”, Cerul peste gene); între aprinderea rochiei de mireasă şi moarte; între prunci şi mugurii pomilor (Prunci de primăvară); sau între om şi apa de ploaie, ploaia ca la­crimă a lui Dumnezeu, cu „roşeaţa” obrazului şi refacerea legământului divin. Întreg poemul Ploaie de vară este un joc al analogiilor magice şi creştine, de puritate copilărească şi smerenie matură: „Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge şiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama şopteşte, vântul o-ngână // ştropeşte-ţi chipul dimi­neaţa / obrazu-şi capătă roşeaţa / aşa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacriuma Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ţi ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare”.

Sub analogii, se ştie, este ţinutul prielnic pentru transmutaţii; iar unul din elementele favorizante este focul. Sipetul din Călineşti este plin de poveşti şi „poezioare”, unele mai suave decât altele, ce amintesc de mireasma bu­suiocului de la icoană. Dar el nu se lasă deschis, metaforic spus, decât de degetele unui copil, ale unui copil care, inse­sizabil dar în sens profund, se oferă ca jertfă de sine. Are loc o trecere prin foc, un fel de autodafé răsucit în devenire, de ardere fără pierdere, de transmutaţie. În poeziile de des­chidere şi închidere (fără închidere), Raluca Pavel o spune cu prisosinţă. În prima, în funcţie de situarea în timp, faţă de ieri vorbeşte cenuşa, faţă de mâine detaşarea de prezent şi voinţa de ardere, iar ca o ieşire din timp, ca o trezire, se des­chide calea cunoaşterii unui suflet de către alt suflet: „În­treabă-mă de ieri, / cenuşa-ţi va şopti în locul meu. / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, vi­sare / şi orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. în­treabă-mă de mâine, atunci te voi uita / voi simţi doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreo­dată noi? / trezeşte-te, caută fumul / peste sufletul tău” (Ca­ută fumul). Şi în ultima, se petrece o ardere intimă, elibera­toare din cele stânjenitoare, pentru ca sufletul să fie nu cu­noscut de un altul, ci recunoscut de divinitate, de Moşul: „Mă îngrop în spatele plitei / soba-mi va ţine de cald / liniş­tea din casă va gerui pereţii / albul ei va aduce fulgi de nea / o să aibă bunicul grijă / să mai sufle în sobă / să nu ard prea tare / să nu mi se facă sufletul colb / poate, dacă iese fum / Moşul va găsi hornul din Călineşti” (Mă îngrop). Între aceste două ipostaze, pâlpâie lumini ale arderii. Deocamdată, poeta alege, cu sfială, câteva stări şi nuanţe, fireşte cu corola magică a lor: copila se închide în sine ca o flacără şi se apără cu ardere de urmărirea străinului („Nu alerga după mine, / o să-ţi frigi tălpile / şi ai să mă uiţi de durere”, Pierduţi prin timp); se judecă cu Mefisto pentru „sufletul lui Mitică” în­ghiţit de Siret (Au dat norii în foc); vrea ca propria căldură să-i rămână copilului ca amintire „înainte de căldura dezas­trului / s-o simtă pe a mea” (Să nu mă uite copilul); ştie că prin acest proces de „primenire” trec oamenii, nemaifiind loc în cimitir, „sufletele ies pe hornurile caselor / în căutarea altui cuib” (Nu mai e loc în cimitir); vede că, în Călineşti, iarna oamenii nu se deosebesc de îngeri, însă „îngerii cunosc mai bine soarele”; focul ascuns în vânt cuprinde rochia mi­resei spre „a mijloci” plecarea femeii dincolo: „Ioana Maria se-aplecă / rochia-i de crinolină, sufletul / opaiţul din odaie i le-nflăcără / cu mine la sân, coniţa Lahovary, / mă-ntinde tatălui, şi-urmează vântul” (Întinde mâna vântului); ori po­ema Nero, cu străvezii nuanţe de ars-poetică: o ardere şi transmutare în nevăzut, cu creatorul aprins pe un pegas şi consumat de propria-i creaţie: „conturam munţii / cu vârfu­rile degetelor. / de atâta sculptat în piatră / mi s-au ars pal­mele / iar munţii au început să fumege / cântecul de jale / pe care şaua goală / îl lăsa în depărtare. / Nero nu se oprea / din scos flăcări / pe nări”.

Fără recurs la fascinantele „complexe” identificate de Gaston Bachelard (Psihanaliza focului) sau la „arhetipurile” lui C. G. Jung, se poate observa cu claritate la Raluca Pavel o obsedantă configuraţie a imaginaţiei dată de ardere şi moarte. O dorinţă de percepere de sine, dublată de o che­mare a morţii, în scopul transmutării. A fi soră cu moartea şi a-i cere puţin răgaz, a fi una cu sufletul şi a-l ipostazia în afara ta, a-l duce de mână, a-l pune la uscat, a te supune ar­derii pentru ca sufletul să poată fi identificat de „Moşul” prin fumul lăsat – sunt gesturi de atingere a divinului şi sensuri de transmutare. Sufletul ca un fir de fum – deducem – tinde să se strângă pe stâlpul de fum, văzut cândva de cei aleşi. Poezia Ralucăi Pavel aşterne peste ele o lumină lină, încât omul se simte părtaş la tot şi călător cu sipetul magic în spate.

Prezenţa şi în nord şi în sudul ţării a acestor câteva re­laţii analogice, relevate de poezia Ralucăi Pavel, ne îngându­rează în mod fericit. Există un „humus” magic, autonom ca putere şi substanţă, în care îşi înfig rădăcinile atât configura­ţiile simbolice, chiar cele mai ascunse ale Sinelui, cât şi cele religioase. Ele sunt transsubiective pe orice coordonate ale fiinţei omului. Raluca Pavel vine cu o conştiinţă pregătită şi deschisă spre ele şi cu o sensibilitate veche şi aparte. Prin acest lujer de poezie, percepem cât de aproape ne este fiinţa magicului infuzată de divinitate – însemn al acelei unităţi preexistente a noastră, de care vorbea Eminescu – fiinţa care nu ni s-a retras încă şi pe care o mai văd copiii, sfinţii şi uneori poeţii adevăraţi. Cât despre „dibuirile” poetei, cu de­gete magice de „poveşti”, putem spune pascalian, că fiinţa aceasta nu ar căuta-o dacă nu ar fi găsit-o!”

Prefaţă semnată de Dumitru VELEA

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti

7 răspunsuri la „Raluca Pavel – „Sipetul din Călineşti” – volum de debut

  1. 19trandafiri

    Mulţumesc mult!

  2. Pingback: Articolul saptamanii: 08-14 Mai 2011 | 4Botosani.ro

  3. Da, da, da ! Iar volumul scris „Străinului” este tulburător. Tocmai îl citesc, şi mai curând de cât ai crede îţi voi împărtăşi cât de mult poate cuprinde pe cineva… Daniel Marian, Deva

  4. E ora când se nasc îngerii. Simte, trăieşte, dar:
    Zâmbetul meu, / străinule, / atrage în păcat
    Raluca Pavel: „Străinului”

    Cum nu îţi vine să umbli desculţ pe jeratic, la fel nici încălţat prin praful păpădiilor, asta îmi vine în minte atunci când Raluca Pavel îşi proclamă venirea în lume: „M-am născut cu stele în păr, / cu zăpadă în ochi, / apă de mare pe buze (…).” ( „De negăsit” – pag. 101 ). Ori, când se destăinuie „Străinului”: „(…) Dacă desfac numele tău, / ca pe-o nucă de coajă, / ca pe-un cameleon de piele, / îmi întâlnesc literele. (…).” ( „Numele tău” – pag. 18 ).
    Imprudent este să o crezi, în vreme ce „Din adânc” încearcă să te convingă: „M-am născut fără cuvinte, / n-am ştiut cum să cer lumină, mi-am legănat tăcerea în adânc de haos / cerşind viaţă, printre scoici moarte, în aşteptarea ta. (…).” ( pag. 79 ). Pentru că, în jungla cuvintelor, poeta e veritabil neam de amazoană: „Şi uite-aşa, câteodată, / când mi se face dor de tine, / te scriu. / nici eu nu-mi înţeleg scrisul, cuvintele-s într-o limbă / necunoscută mie, / literele nu seamănă cu nimic / în afară de fum. (…).” ( „Alfabetul sufletului” – pag. 88 ). Iar mai departe, e chiar lupta cuvintelor pentru a-şi găsi propria lor identitate: „(…) am învăţat toate limbile pământului / pentru că vreau să-ţi spun dorul meu / pe limba ta, / dar mi s-a spart chipul în oglindă / şi mi-e frică să nu fie prea târziu. / nu ştiu cum să te găsesc, / străinule, / caută-mă tu”. ( „Caută-mă tu” – pag. 103 ).
    Greu de spus de pe ce lume să o luăm pe poetă, de vreme ce ea vine şi îi spune străinului: „(…) ideea mea hipnotizează, / ai să vezi doar suflet / pe litere, / cuvintele mele sunt apa vieţii pentru care mori. / după ce le-ai găsit / nu-ţi vor mai zice de bine. / de ce te-aş mai scrie, / dacă realitatea ta / e liniştea ?”. ( „Kamikaze” – pag. 43 ). Atât de periculoasă să fie această apropiere ?; mai mult decât atât: „Zâmbetul meu, / străinule, / atrage în păcat. / oricât te-ai scutura de vraja mea / rămâne praful, ruine de ziduri înălţate / de-a lungul gândurilor tale / înainte să mă priveşti. / / îmi vei dori credinţa / mai repede decât te-aş putea minţi, / m-am născut să te vezi în ochii mei. / m-am scăldat în gheaţă / şi mi-am uitat trăirea acolo. (…).” ( „Zâmbetul meu, păcatul tău” – pag. 38 ).
    Iată cât de tranşant, atunci când vrea, îşi punea la punct străinul: „”Te rog, / spune gândurilor tale / să mai tacă, / să nu mă mai bântuie atât, nu am timp să le ascult dorul. / … / ai uitat, / străinule, / farmecul meu e verde / numai să mă imaginezi / şi te îmbolnăveşti”. ( „Gândurilor tale” – pag. 32 ). Oricum, chiar dacă străinul poate fugi, el nu se poate ascunde: „Când vine miezul nopţii / îţi voi intra în suflet / şi-mi spun povestea de peste zi, / să văd cât de neagră / ţi-a fost cerneala / când nu ai scris despre mine. (…).” ( „Sub clar de haos” – pag. 36 ).
    Ceva mai împăciuitoare, pe poetă o găsim într-o „Împlinire”: „Străinule, / azi noapte mi-ai trimis ploaie din Nord, / ţi-am zărit chipul într-un strop ce mi-a atins pielea, / a tunat, dar vocea ta nu trebuie să fie atât de dură. / … / ia-mă de mână, / hai să ne împlinim destinul / în Siret.” ( pag. 41 ). Dar nici vorbă care cumva să fie dezamăgită, pentru că, aparent blând, îl avertizează pe străinul ei: „Nu mă atinge ca pe toate celelalte. / atinge-mă ca şi când aş fi ultima / pe care o vezi şi care te vede / … / atinge-mă ca pe femeia din vis, / din visul pe care îl ai noapte de noapte / şi uneori ziua când îţi uiţi ochii deschişi, / atinge-mă ca şi când…” ( „Ca şi când” – pag. 47 ). Iar mofturile sunt la ele acasă: „Străinule, / azi am poftă de joacă, / poate, pe seară / jucăm un şah / să vezi cum regina / te atacă din toate părţile / cum fac, uneori, amintirile. (…).” ( „Poftă” – pag. 54 ). Şi, în primul rând, oricât de amar s-ar putea purta cu el, străinul trebuie să nu uite un lucru: „Azi / nu sunt în apele mele, / nici voce de sirenă nu mai am. / mă duc să-mi fac autopsia / să văd de mi-ai umblat prin suflet / încălţat cu gândul rău. (…).” ( „Autopsie sufletului” – pag. 44 ).
    Dincolo de toate acestea, Raluca Pavel ştie, în prezenţa pe scena poetică, să aducă o catifelare într-un „Vis de vară”: „E ora când se nasc îngerii, / începe povestea / la o cafea amară, / Altfel, nu ai vedea frumosul. / e ora când / uităm steaua pe cer, / nu avem nevoie de lumină / să ne citim. / străinule, / tu ştii cum se nasc îngerii ?” ( pag. 33 ).
    Şi totuşi, iată că fac ce fac şi nu pot să nu mă întorc la imaginea ei aceea categorică: „Uit orice istorie, / pentru a o putea scrie / pe a noastră / lipsită de prejudecăţi. (…).” ( „Zâmbet bălai” – pag. 27 ). Se vede că e ca un magnet…; aş mai adăuga doar atât, spre a nu uita: „Anotimpul”: „E vreme de noi, / străinule, / de la începutul lumii.” ( pag. 24 ).

    ( 2012 )

  5. Raluca

    Domnule Daniel Marian,

    Surpriza este extrem de placuta, iar faptul ca mi-ati impartasit impresiile dumneavoastra vizavi de randurile adresate Strainului si modul in care ati facut-o m-au lasat fara cuvinte!
    Va multumesc pentru rabdarea pe care ati avut-o cu ale mele versuri!

  6. Cu drag ! Va face parte dintr-un volum de critici, „O bibliotecă pentru balansoarul meu”, care este în curs de apariţie. Dacă îmi trimiteţi o adresă de mail, la: danielmarian66@yahoo.co.uk, vă anexez cartea. A’propos, „Străinului” am primit-o de la domnul Dumitru Velea, alături de o carte a dumnealui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s