Lumini şi umbre în amurg

O clipă am ridicat privirea… şi am avut curajul să privesc cerul în ochi. Lumina lui mi-a ars gândurile… apoi, m-am îndrăgostit de cer… şi când mi-am dat seama că, de fapt e prea departe, era prea târziu… iubeam. Am vrut să-mi smulg dragostea din inimă. O clipă n-am avut curaj. Apoi, am lăsat-o… a crescut ca o floare la umbra sufletului meu… acum, e prea târziu s-o rup… acum, face parte din mine, aparţin cerului. Când mi-am dat seama că nu mai sunt eu, sufletul meu a căzut în genunchi la picioarele cerului. Şi-am implorat. Nu ştiu ce… poate doar dreptul la libertate. Cerul m-a gonit, spunându-mi că doar moartea amurgului mă poate elibera de el… iar acesta nu va muri…
Muiat în blânda florilor sfială, Soarele s-a mai oprit o clipă, dar, sfârşită-i sărbătoarea zilei. Razele lui cad pieziş pe crestele munţilor, încununându-le cu schimbătoare slipiri de aur.
Amurgul începe a se ridica din adâncuri… mă va ajuta…pline de candoare, în liniştea lor castă, florile îşi dăruiesc văzduhului parfumul. Între piscurile înalte ale munţilor, ce se răsfăţau, încă, în pulberea de lumină roşiatică a celor din urma raze ale soarelui, văile tupilate întunecau priveliştea cu atâtea pete imense de lumină viorie. Din înălţimi, din adâncimi, din văzduhuri, din întunericul codrilor, din taina pădurilor, de pretutindeni, glasuri prelungi se ridicau treptat a linişte şi a odihnă… plângeam… şi, încet, încet, se stingeau toate şi toate adormeau pe rând… Fericirea-mi era captivă…
În amurg, pământul şi bolta se sărută, acoperind tainic umbre ce se-mbrăţişeaza. Aproape de cer, privighetoarea cântă-n vibrări duioase şi se-nalţă căutând lumină, viaţă… am încercat să o previn… cerul e rău, dar nu m-a ascultat… Tot mai roşii scad în zare văpăile luminoase, iar valul nopţii coboară tot mai negru peste văi. Un fluture, cu aripi de umbră şi mătase, stropit în doup locuri cu carmin, a furat din mănunchiul de culori al amurgului violetul, iar acum valsează rătăcit în armonia nuanţelor. În căderea lor, razele nepotolite sărută faţa clară a undelor, iar spuma albă, înfiorată, prelung şi pătimaş tresare. Un surâs melancolic se iveşte pe buzele amurgului… totuşi, e fericit… va muri pentru fericirea şi libertatea mea…
Departe, foarte departe, spre gura largă a văii, sclipea ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ… era cea din urmă rază de lumină… cădea rătăcită şi pieziş în depărtările apusului. Când această stea se mistui şi se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului… era libertatea şi fericirea mea… eram liberă şi… oarecum fericită.
Bolnav, amurgul tremură, se stinge: cineva îi răpeşte împărăţia. În ochii lui purpurii, pâlpâie două lacrimi grele…
Eram liberă…