Citate

“Niciodată nu m-am mirat că hotărârile lumeşti sunt supuse schimbării; o pasiune le face să se nască, o alta le poate nimici. (p. 39)

Puţine persoane cunosc forţa acestor neobişnuite porniri ale inimii. Îndeobşte, oamenii sunt supuşi numai la patru sau la cinci tensiuni, în cercul cărora îşi trăiesc viaţa şi la care se reduc toate frământările lor. Luaţi-le iubirea şi ura, plăcerea şi durerea, speranţa şi teama şi ei nu vor mai simţi nimic. Dar firile mai sensibile pot fi mişcate în mii de feluri. S-ar părea că aceşti oameni au mai mult de cinci simţuri, că pot primi idei şi senzaţii care depăşesc marginile obişnuite ale naturii; şi fiindcă au conştiinţa grandorii care-i înalţă deasupra a tot ce-i vulgar, de nimic altceva nu sunt mai mândri. Iată pricina pentru care ei îndură atât de greu dispreţul şi batjocura, iată de ce ruşinea este pentru ei un simţământ din cele mai violente. (p. 75-76)

Poţi pretinde că virtutea e scutită de suferinţe, de piedici şi nelinişte? Ce anume dai atunci închisorilor, crucificărilor, supliciilor tiranilor? Ai să repeţi, ca misticii, că tot ce chinuieşte trupul devine o fericire pentru suflet? N-ai îndrăzni, e un paradox fără noimă! Fericirea pe care mi-o arăţi e deci amestecată cu mii de suferinţe sau, mai precis, nu-i decât un păienjeniş de nenorociri, prin care te sileşti să răzbaţi la lumină. Dar dacă imaginaţia te face să găseşti plăcere tocmai în aceste rele, dat fiind că ele te pot duce la ţinta dorită, de ce vezi la mine contrazicere şi nebunie într-o înclinare asemănătoare? O iubesc pe Manon şi cu preţul a mii de suferinţe tind să trăiesc fericit şi liniştit lângă ea. Calea pe care merg e plină de necazuri, dar speranţa de ajunge la liman împrăştie durerea. Şi află că m-aş socoti despăgubit de toate supărările prin care trec dac-ar fi să petrec numai o singură clipă lângă iubita mea. (p. 84-85)

Câţi dezertori poţi număra de pe tărâmul sever al virtuţii şi câţi de pe acela al dragostei? Îmi vei răspunde că suferinţele întâlnite pe calea binelui nu sunt de neînlăturat şi nici necesare, că astăzi nu mai există tirani şi crucificări, că sumedenie de oameni virtuoşi duc o viaţă bună şi liniştită. Îţi voi răspunde atunci că sunt şi iubiri paşnice şi norocoase şi iată şi un argument care vine cu tărie în sprijinul meu, anume că amorul, deşi te înşală adesea, cel puţin nu-ţi făgăduieşte decât satisfacţii şi bucurii, pe când religia pretinde practici triste şi umilitoare. (…) Singurul lucru pe care vreau să-l scot la lumină este acesta: ca să dezguşti o inimă de dragoste, cea mai proastă metodă este să defăimezi plăcerile şi să-i făgăduieşti fericirea pe carea virtuţii. Aşa cum suntem făcuţi noi, oamenii, un lucru e sigur: fericirea nosatră stă în plăcere; desfid pe oricine ar afirma contrariul.  Iar inima nu are nevoie să se întrebe prea mult ca să îşi dea seama că dintre toate plăcerile, cele mai dulci sunt cele ale dragostei. Inima îşi dă curând seama că e înşelată când i se făgăduiesc lucruri mai pline de farmec decât dragostea, de aceea nu se mai încrede pe urmă nici în cele mai sigure făgăduieli. (…) Vă dau voie să afirmaţi că desfătările dragostei sunt trecătoare, că sunt oprite, că vor fi urmate de suferinţe veşnice şi, ceea ce mă va impresiona cel mai mult, că renunţarea la ele va fi cu atât mai măreţ răsplătită cu cât acele bucurii jertfite vor fi fost mai dulci şi mai pline de farmec, dar mărturisiţi în acelaşi timp că aşa cum e plămădită inima noastră, numai aceste desfătări ne dăruiesc, aici pe pământ, fericirea desăvârşită. (p. 86-87)

Iubire, iubire (…) n-ai să te mai împaci niciodată cu înţelepciunea? (p. 157)

Iubirea m-a făcut prea duios, prea pasionat, prea credincios şi poate prea îngăduitor faţă de dorinţele unei femei nespus de încântătoare; iată crimele mele. Vezi între ele vreuna care te dezonorează? (p. 159)

O inimă de tată este opera cea mai desăvârşită a naturii, asupra acestei inimi ea domneşte, ca să zicem aşa, cu plăcere şi-o conduce ea însăţi toate fibrele. (p. 159)

Eu însă, în ciuda crudei soarte, găseam o fericire deplină în privirile ei, în faptul că mă iubea. (…) Oriunde puteam fi fericit dacă mă găseam alături de iubita mea. Nu-i oare universul întreg patria îndrăgostiţilor credincioşi? Nu găsesc ei, unul în celălalt, tată şi mamă, rude şi prieteni, bogăţie şi fericire? (p. 176)

(…) nimic nu dă mai mult curaj unei femei decât tăria sufletească a bărbatului pe care-l iubeşte. (p. 179)

Atunci vei fi cel mai bogat om din univers (…), căci, dacă e drept că n-a existat niciodată o dragoste ca a ta, e de asemenea peste putinţă să se afle pe lume un om mai iubit ca tine. Îmi recunosc păcatele (…) şi mă învinuiesc singură. N-am meritat dragostea minunată ce-o ai pentru mine. Ţi-am pricinuit supărări mari, pe care nu mi le-ai fi putut ierta dacă nu ai fi atât de nemărginit de bun. Am fost uşuratică, fluşturatică şi cu toate că totdeauna te-am iubit nebuneşte, m-am arătat nerecunoscătoare. Dar n-ai să poţi crede cât de mult m-am schimbat! Lacrimile pe care mi le-ai văzut curgând de atâtea ori (…) n-au izvorât niciodată din pricina nenorocirilor mele, pe care nici nu le-am mai simţit din clipa când ai venit să le împarţi cu mine; n-am plâns decât din preaplinul iubirii ce-ţi port, din adânca mea milă pentru tine! Nu mă pot mângâia nici pentru cea mai neînsemnată supărare pe care ţi-am pricinuit-o, nu mai încetez reproşându-mi nestatornicia mea, mereu mă înduioşez admirând tot ceea ce ai făcut tu din dragoste pentru mine, o nenorocită care nu sunt vrednică de o asemenea iubire şi care nu voi putea plăti cu tot sângele mei nici măcar jumătate din răul pe care ţi l-am căşunat! (p. 182-183)

În cele din urmă, simţind din nou că-mi slăbesc puterile şi temându-mă să nu-mi pierd toată vlaga înainte de a fi sfârşit treaba, am acoperit-o pentru vecie, am îngropat în sânul pământului ceea ce purtase vreodată pe faţa lui mai desăvârşit, mai fermecător. După aceea m-am culcat pe mormânt, cu obrazul în nisip şi, închizând ochi cu dorinţa de a nu-i mai deschide niciodată, am invocat ajutorul ceresc şi mi-am aşteptat moartea cu nerăbdare.” (p. 195)

“Cine n-a cetit această banală, dar dureroasă tragedie a doi tineri care se iubesc, dar care nu sunt fericiţi?
Această veche carte e pururea tânără. Nimic în ea din acele lucruri care îmbătrânesc o operă literară. Nimic trecător. Subiectul: sentimentul cel mai universal omenesc, iubirea; şi cel mai interesant, iubirea nefericită. Tratarea: fără nici un procedeu literar trecător. Fapte şi sentimente. Nici analiză psihologică discursivă, nici zugrăvirea mediului, nimic decât purul adevăr – şi în cel mai limpede stil clasic.” (G. Ibrăileanu)

Abatele Prevost. (1969). Manon Lescaut. Bucureşti: Editura pentru literatură Biblioteca pentru toţi

alerg prin purgatoriu să mă vindec,
să uit c-am căzut în păcat,
nu vreau pe nimeni şi nimic să judec
mi-ajunge sufletu-mi neîmpăcat

un cântec de sus se pătrunde
cu stele, cer, praf şi dor de noi
plâng şi regret eclipsa ce te-ascunde,
tac şi mor, înăbuşită sub cearceaf de nori

Iulia nu mai fusese la nicio înmormântare. Acum goneau amândoi înspre cea a bunicului lui. Ei îi era teamă de voalul negru ce stătea pe uşile îndoliaţilor, de lemnul în care ne întoarcem de unde am fost luaţi, de corpuri lipsite de viaţă. Îi era şi mai teamă să-i spună asta lui Iulian, mai ales acum. Nu vroia ca el să-şi facă griji şi din cauza ei. Trebuia să pară de gheaţă, să îi arate lui că moartea e doar despărţirea corpului de suflet şi nu despărţirea noastră de cei dragi. Îi era şi mai teamă de ce avea să vadă acasă, la bunici. Lume îmbrăcată în durere, lacrimi şuvoaie şi un brad sărăcios de Crăciun, sub ale cărui crengi, dorinţele şi speranţele lăsate fuseseră ignorate.

Cu privirea pierdută, Iulia încerca să-şi ascundă ochii înlăcrimaţi lipindu-şi nasul de geamul maşinii. Vedea cât cuprinde, o mare neagră şi, pe alocuri, case în care o veioză aducea ceva viu. Apoi, iar negru. Pânâ şi zăpada era neagră. Dintr-o dată, îngheţă şi inima începu să-i bată cu atâta putere, de parcă nu îi mai suporta trupul. Văzu doliu pe o uşă. Îl văzu pentru că afară, în faţa casei, aleea de la poartă până în uşă era presărată de lumănâri mici. Instinctiv, îl luă pe Iulian de mână. Îşi spunea în gând să se liniştească, tot aşa avea să fie şi la bunicul său şi trebuia să facă faţă. Îşi spunea să fie tare, să nu îşi plângă ei de milă, să-şi depăşească temerile. Nu pentru ea. Pentru el. Bunicul nu era primul care pleca, bunica părăsind lumea cu un an înainte. Nu avuse ocazia să o cunoască.

- Crăciunul e blestemat pentru mine, bunica a murit a doua zi de Crăciun, anul trecut, spuse Iulian, încercând să-şi controleze lacrimile. S-a luptat ce s-a luptat cu nenorocitul ăla de cancer, până a dat-o gata. Datorită lor, bunicilor, iubeam până anul trecut sărbătoarea asta. Mereu mă puneau, când eram mic, să las o scrisoare Moşului sub brad. Aşa făceau şi ei. Tot timpul erau trei scrisori sub brad. Acuma e doar durere. Urăsc Crăciunul! Dacă am fi venit de aseară… poate îl mai prindeam…pe tataia…

Casa bătrânească avea ceva magic în ea. Oamenii erau demni în faţa durerii, plângeau liniştit, iar Iulia îi auzi imediat ce coborî din maşină:

- Era bătrân, Dumnezeu să-l ierte… S-a dus după Maria lui, că tare a mai plâns-o… păcat că s-a dus tocmai acum, de Crăciun…Săracul Iulian, Crăciunul nu va mai fi niciodată la fel pentru el.

Iulia rezistă mult mai bine decât se aştepta şi căpătă forţe nebănuite. Fu tot timpul lângă Iulian, susţinându-l cum crezu ea mai bine. Încercă să fie tare pentru el, se gândea că dacă ea cedează, o urmează şi el numaidecât. Plânse fără ca Iulian să o vadă şi se ocupă, alături de femeile din sat de toate cele necesare. Înmormântarea avu un aer încărcat de regrete şi, în acelaşi timp, de o linişte divină. Întorşi acasă, Iulia încercă să-l convingă pe bărbat să se odihnească, nu mai dormise din ajunul Crăciunului. În timp ce acesta căzu pradă somnului, amintindu-şi secvenţe din copilăria petrecută alături de bunici, Iulia deretecă prin casă. Se gândi să despodobească bradul, oricum casa avea să fie de acum înainte pustie. Vroia să-l scutească pe Iulian de durerea pe care o resimţea de fiecare dată când trecea pe lângă brad. Strânse toate bomboanele care împodobeau bradul, gândindu-se la ce fusese în sufletul bătrânului în momentul premergător plecării. Îl găsise o vecină în dimineaţa aceea, nemişcat şi rece, aşezat pe fotoliul ros de molii şi de timp, de lângă brad. Avea un zâmbet ce aducea a mulţumire.

- Ce prostie… cum să fi avut un zâmbet de mulţumire? îşi amintise Iulia vorbele femeii care-l găsise pe bătrân. A murit singur şi departe de cei dragi. A murit singur în Ajun… spuse cu voce tare Iulia, scrâşnind printre dinţi. E nedrept! Îşi duse repede mâna la gură, realizând că Iulian doarme. Încercă să ridice ghiveciul în care era sădit brăduţul, bunicul nu tăia niciodată brazii, vroia să-i sădească imediat ce era posibil în grădina din spatele casei. Toţi brazii se prinseseră, ajunseseră deja şi în grădinile vecinilor, însă pe aceştia nu îi deranja. Le plăceau să spună că au pădurea lor. Nu ridică bine ghiveciul, că de sub el, căzu ceva. Iulia lasă bradul din mână şi se aplecă. Era un plic vechi şi murdar. Îl deschise şi înmărmuri. Se aşeză pe fotoliu şi citi. Inima i se strânse ghem şi plânse în hohote. Termină de citit, zâmbi a mulţumire şi a linişte şi, cu o lumină nefirească în ochi, se îndreptă înspre patul în care se odihnea Iulian.

- Dragul meu, trezeşte-te! E important, trezeşte-te! îl sopţi Iulia, sărutându-l pe frunte. Tradiţia s-a păstrat şi de Crăciun se întâmplă miracole.

Iulian se trezi uitându-se aproape cu ură la femeia din viaţa lui, neînţelegându-i reacţia.

- Da, mi-au murit bunicii, halal miracol! izbucni el.

- Uite, citeşte asta… îi lăsă plicul pe pat şi se retrase. Iulian îl desfăcu şi de la primul rând, lacrimile începură să-i curgă.

“Moşule,

Aproape că nici nu vroiam să-ţi scriu… ce aş fi putut să-ţi cer? Anul trecut nu ştiu dacă m-ai ascultat, dacă ai citit ce-am scris… Ai citit doar ce a scris Maria…  să o scapi de durere. Eu te-am rugat să faci să fie bine pentru ea. Nu mă aşteptam că cel mai bine o să-i fie sus. Am pierdut femeia pe care am iubit-o atâţia ani, femeia cu a cărei frumuseţe fizică şi interioară trebuia să mă obişnuiesc în fiecare zi… Maria mea…

Moşule, poate nu mai am niciun drept să-ţi scriu, sunt bătrân, mă lasă vederea şi îmi tremură mâinile. Picioarele nu vor să mă mai ţină până la cimitir să-mi petrec timpul cu Maria mea pe cât de des mi-aş dori. Moşule, tot ce îmi doresc e să o revăd şi să fim iar tineri…  Dacă exişti şi dacă ai inimă, fă un miracol în noaptea asta. Vreau să o văd, să o sărut şi să alergăm, ca atunci, demult tare, prin lanul de lucernă.

Fii bun, Moşule, ai grijă de Iulian şi de fata pe care o iubeşte. Sunt sigur că e cea mai bună alegere pe care el ar fi putut-o face. Mă bucur că am cunoscut-o, e un înger de fată, îmi aminteşte mult de Maria mea. Să le fie bine şi să fie sănătoşi, să se iubească mult, au binecuvântarea mea şi, dacă Maria ar fi cunoscut-o, ar fi avut-o şi pe a ei. Să nu-i laşi, Moşule, să mă plângă, să faci cumva să afle că acum sunt fericit, că există magie de Crăciun, că se întâmplă miracole şi că eu sunt acum… cu Maria mea…”

]]> http://19trandafiri.wordpress.com/2011/12/20/scrisoare-catre-mos-craciun/feed/ 4 19trandafiri http://19trandafiri.wordpress.com/2011/12/19/printul-fericit-oscar-wilde/ http://19trandafiri.wordpress.com/2011/12/19/printul-fericit-oscar-wilde/#comments Mon, 19 Dec 2011 16:26:06 +0000 Raluca http://19trandafiri.wordpress.com/?p=1500 Continue reading →]]>

de Oscar Wilde

“Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla statuia Prinţului Fericit. Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat.

— E la fel de frumos ca şi cocoşii de pe acoperişuri, care arată direcţia vântului, grăi unul din edilii urbei, care dorea să dobândească reputaţia de om cu gusturi artistice. Doar că nu e prea folositor, adăugă el temându-se ca nu cumva lumea să-l socotească lipsit de simţ practic, ceea ce nu era cazul.

— De ce nu poţi să fii ca Prinţul Fericit? îl dojenea o mamă cu bun-simţ pe băieţelul care plângea după luna de pe cer. Prinţul Fericit nici măcar nu visează să plângă vreodată.

— Mă bucur că există cineva fericit pe lume, murmură un om dezamăgit, uitându-se lung la minunata statuie.

— Parcă-i un înger! ziseră copiii de la orfelinat, când ieşiră din catedrală, în pelerine stacojii şi cu şorţuleţe imaculate.

— De unde ştiţi? interveni profesorul de matematică. Doar nu aţi văzut niciunul vreodată.

— O, ba da, răspunseră copiii. În visele noastre!

Profesorul de matematică se încruntă cu severitate, căci nu le îngăduia să viseze… Într-o noapte, o Rândunică zbură peste oraş. Prietenii ei plecaseră spre Egipt cu şase săptămâni în urmă; ea însă rămăsese fiindcă se îndrăgostise de o Trestie din cele mai frumoase. O întâlnise la începutul primăverii, pe când zbura în josul râului după un fluture mare, galben şi fusese atât de mult impresionat de mijlocelul ei mlădios, încât se oprise ca să-i vorbească.

— Oare să te iubesc? întrebă Rândunica, căreia îi plăcea să treacă direct, fără ocolişuri, la subiect, iar Trestia făcuse o plecăciune adâncă. Atunci Rândunica începu să zboare roată în jurul ei, de-abia atingând cu aripile apa care se unduia în cercuri argintii. În felul acesta îi făcea curte Rândunica şi continuă tot aşa vara întreagă.

— Ce sentiment ridicol! ciripiseră celelalte rândunele. Trestia n-are un ban, dar în schimb, are o familie numeroasă.

Şi într-adevăr, lunca era plină de Trestii. Apoi, când sosi toamna, toate rândunelele dispărură în zbor. După plecarea lor, Rândunica se simţi însingurată şi începu să se plictisească de aleasa inimii sale.

— Nu e în stare să susţină o conversaţie şi mă tem că este o cochetă, pentru că veşnic flirtează cu vântul, zise ea. Şi chiar aşa, de câte ori adia vântul, Trestia făcea o reverenţă din cele mai graţioase. Recunosc, continuă ea, că e casnică, dar eu ador călătoriile şi, prin urmare, cine mă iubește trebuie să mă urmeze. Vrei să vii cu mine? o întrebă ea în cele din urmă, dar Trestia clătină capul; era prea ataşată de sălaşul ei.

— Ţi-ai bătut joc de mine, strigă Rândunica. Am plecat spre Piramide! Adio! Şi se avântă în zbor.

Zbură ziua întreagă şi când se înnopta ajunse la oraş. „Oare unde aş putea poposi? se întrebă ea. Nădăjduiesc că oraşul a făcut pregătirile cuvenite”. Chiar atunci zări statuia aşezată pe soclul acela înalt şi exclamă: „O să mă instalez acolo sus. E un locşor cât se poate de potrivit, cu aer proaspăt din belşug”.

Coborî deci şi se opri drept între tălpile Prinţului Fericit. „Am un culcuş de aur”, îşi zise Rândunica, privind în jur şi pregătindu-se să se culce. Dar tocmai când îşi vâra căpşorul sub aripă, o picătură mare de apă căzu pe el. „Ce curios!, exclamă ea. Pe cer nu-i nici urmă de nor, stelele limpezi sclipesc şi totuşi plouă. Clima în Europa de Nord e de-a dreptul îngrozitoare! Trestiei îi plăcea ploaia, dar asta doar din pricina egoismului ei”.

Şi din nou o picătură căzu pe ea. „Ce rost are o statuie dacă nu te poate feri de ploaie? Trebuie să caut un loc mai bun, lângă un coş de fum”, îşi zise Rândunica şi se hotărî să plece zburând.

Dar nu apucă să-şi întindă aripile şi un al treilea strop pică pe el. Şi ridicându-şi ochii văzu… O, dar ce văzu? Ochii Prinţului Fericit erau plini de lacrimi, iar lacrimile îi şiroiau pe obrajii aurii. Chipul lui era atât de frumos sub clarul de lună, încât Rândunicii i se muie inima de milă.

— Cine eşti tu? întrebă ea.

— Sunt Prinţul Fericit.

— Atunci de ce plângi? îl întrebă din nou Rândunica. M-ai udat binişor.

— Pe când încă trăiam şi aveam o inimă omenească, nu ştiam ce sunt lacrimile, fiindcă locuiam în Palatul Sans-Souci unde tristeţii nu i se îngăduia să pătrundă, răspunse statuia. În timpul zilei mă jucam în grădină cu tovarăşii mei, iar seara mă aflam în fruntea dansului din Salonul cel Mare. Grădina era împrejmuită cu un zid foarte semeţ, dar nu m-am sinchisit niciodată să întreb ce se întâmpla dincolo de el, căci în jurul meu totul era nespus de frumos. Curtenii mă numeau „Prinţul cel Fericit”. Şi cu adevărat eram fericit, dacă plăcerea înseamnă fericire. Aşa am trăit şi tot aşa am murit. Iar după moarte m-au cocoţat aici atât de sus, încât pot vedea toată urâţenia şi mizeria din oraşul meu. Şi deşi am inimă de plumb, nu mă pot stăpâni să nu plâng.

„Cum, nu e din aur masiv?” îşi zise în gând Rândunica, prea politicoasă pentru a da glas mirării sale.

— Departe, departe-continuă statuia cu voce şoptită, melodioasă-pe o ulicioară, se află o casă sărăcăcioasă. Una din ferestre este deschisă şi prin ea văd o femeie şezând la o masă. Are chipul supt şi-i obosită, iar mâinile ei aspre şi roşii sunt pline de înţepăturile acelor, e cusătoreasă. Ea brodează florile suferinţei pe rochia lungă de satin a celei mai fermecătoare domnişoare de onoare a Reginei, pe care o va îmbrăca la viitorul bal de la Curte. În pătuţul din colţul odăiţei zace bolnav băieţelul ei. Îl scutură frigurile şi cere portocale, dar mama nu îi poate da decât apă de izvor, de aceea micuţul plânge.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să-i duci rubinul de pe mânerul spadei mele? Picioarele-mi sunt lipite de soclu şi nu mă pot mişca.

— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Prietenii mei zboară în susul şi în josul Nilului şi sporovăiesc cu splendizii lotuşi. Curând se vor duce să se culce în mormântul marelui Rege. Regele însuşi se află în sarcofagul colorat, înfăşurat într-un giulgiu galben şi îmbălsămat cu mirodenii. În jurul gâtului are un colan de jad verde-pal, iar mâinile parcă-s nişte frunze veştede.

— Rândunico, Rândunico! Micuţă Rândunică, n-ai vrea să mai rămâi o noapte, să fii solul meu? o rugă Printul. Băieţelului îi e tare sete, iar mama e atât de tristă!

— Nu prea îmi plac băieţii, răspunse Rândunica. Vara trecută, când stăteam pe malul râului, doi băieţi răi, fiii morarului, aruncau mereu cu pietre în mine. Bineînţeles, nu m-au nimerit niciodată, căci noi, rândunelele, zburăm mult prea iute pentru ca aşa ceva să se întâmple; şi-apoi, eu provin dintr-o familie vestită pentru agilitatea membrilor săi. Totuşi, a fost o dovadă a lipsei de respect din partea lor.

Prinţul Fericit se întristă atât de tare, încât micuţei Rândunici i se făcu milă.

— E foarte frig aici, zise el, dar voi rămâne încă o noapte şi voi fi solul tău.

— Mulţumesc, Rândunică micuţă, zise Prinţul. Rândunica desprinse de pe sabia Prinţului rubinul cel mare şi, cu el în cioc, zbură peste acoperişurile oraşului. Trecu pe lângă turla catedralei, pe care îngeri albi fuseseră sculptaţi în marmură, trecu prin apropierea Palatului şi auzi zvon de muzică de dans. O fată frumoasă apăru pe balcon, împreună cu iubitul ei.

— Ce minunate-s stelele şi ce minunată e puterea dragostei! grăi tânărul.

— Nădăjduiesc că rochia mea va fi gata la timp pentru Balul de la Curte. Am poruncit ca florile-suferinţei să fie brodate pe ea, dar cusătoresele astea-s atât de leneşe! Răspunse fata.
Rândunica zbură peste râu şi zări felinarele licărind atârnate de catargele corăbiilor. Trecu în zbor peste Ghetou şi îi auzi pe bătrânii zarafi evrei tocmindu-se gălăgios în timp ce măsurau monezi de aur în balanţele lor de aramă. În cele din urmă ajunse la căsuţa aceea sărmană şi, privind pe fereastră, zări băieţelul cum se zvârcolea în pătuţ, scuturat de friguri, pe când mama adormise, doborâtă de oboseală. Pătrunse în odăiţă şi lepădă pe masă, lângă degetarul femeii, rubinul cel mare. Apoi se roti uşor în jurul pătuţului, răcorindu-i fruntea băieţelului cu aripioarele sale.

— Ce răcoare plăcută! şopti acesta. Cred că o să mă fac bine, mai zise el şi se cufundă într-un somn binefăcător.

Rândunica se înapoie şi îi povesti Prinţului Fericit tot ceea ce făcuse.

— Ce curios, observă Rândunica; mă simt încălzită bine acum, deşi e atât de frig.

— Pentru că ai făcut o faptă bună, zise Prinţul. Rândunica începu să cugete, apoi adormi. Când gândea totdeauna o apuca somnul.

Când se crăpă de ziuă, zbură în josul râului şi se scaldă. „Ce fenomen surprinzător, îşi zise Profesorul de Ornitologie pe când traversa podul. O rândunică în plină iarnă!” Şi fără zăbavă scrise o lungă scrisoare despre aceasta pe care o trimise la gazeta locală. Toată lumea a citit-o, dar puţini au priceput fiindcă avea multe cuvinte pe care nu le înţelegeau.

„La noapte pornesc spre Egipt” îşi zise Rândunica, iar perspectiva o umplu de bună-dispoziţie. Vizită toate monumentele publice şi poposi vreme îndelungată pe clopotniţa bisericii. Pretutindeni unde se ducea, vrăbiuţele îl întâmpinau ciripind şi spuneau: „Ia priviţi ce străin distins!”, ceea ce îi plăcu foarte mult Rândunicii.

Când luna se înălţă pe boltă, zbură înapoi la Prinţul Fericit şi îi spuse:

— Ai vreun mesaj pentru Egipt? Tocmai mă pregăteam să pornesc la drum.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, nu vrei să mai rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prinţul.

— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Mâine prietenii mei vor zbura către Cataracta a doua, acolo unde hipopotamii se culcă prin păpuriş, iar Zeul Memnon șade pe tronu-i imens de granit, veghind stelele de-a lungul întregii nopţi; iar când apare sclipind Luceafărul de dimineaţă, atunci scoate un chiot de bucurie, apoi se scufundă în tăcere. La prânz, leii gălbui vin la malul apei ca să-şi potolească setea. Ochii le sunt verzui ca berilele, iar răcnetul lor acoperă tunetul cataractei.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, grăi Prinţul. Undeva departe, la celălalt capăt al oraşului, într-o mansardă, văd un tânăr aplecat deasupra mesei cu hârtii. Alături, într-un pocal se află un bucheţel de violete veştede. Tânărul are părul castaniu şi cârlionţat, ochii mari şi visători, iar buzele lui sunt roşii ca rodia. Se străduieşte să termine o piesă pentu Directorul Teatrului, dar de prea mare frig – nu mai poate să scrie. În şemineu nu este foc şi e leşinat de foame.

— Voi rămâne cu tine încă o noapte, zise Rândunica, având o inimă cu adevărat bună. Să-i duc şi lui un rubin?

— Vai, nu mai am nici unul, răspunse Prinţul. Doar ochii mi-au rămas. Sunt din safire rare, aduse tocmai din India, acum o mie de ani. Scoate unul şi du-i-l. O să-l vândă giuvaergiului, o să cumpere alimente şi lemne de foc şi va termina piesa.

— Iubitul meu Prinţ, aşa ceva nu pot face! zise Rândunica şi începu să plângă.

— Rândunică micuţă şi drăguţă, fă precum te rog! răspunse Prinţul Fericit.

Rândunica smulse ochiul Printului şi zbură cu el la mansarda studentului. I-a fost destul de uşor să se strecoare printr-o spărtură din acoperiş şi să pătrundă ca o săgeată în odăiţă. Tânărul stătea cu capul îngropat în palme şi nu auzi fâlfâitul aripilor; iar când îşi ridică ochii, descoperi minunatul safir scânteind lângă violetele ofilite.

„Încep să fiu preţuit!, exclamă el, acesta provine de la vreun mare admirator. Acum pot termina piesa”. Studentul părea foarte fericit. A doua zi, Rândunica zbură în port şi se aşeză pe catargul unei corăbii mari, privind forfota marinarilor care scoteau lăzi mari din cală cu ajutorul odgoanelor. „Hei rup!”, strigau aceştia la fiecare ladă pe care se opinteau să o scoată afară.

— Plec în Egipt!, le strigă Rândunica, dar nimeni n-o băgă în seamă. Iar când luna se înălţă pe boltă, se înapoie la Prinţul Fericit.

— Am venit să-mi iau rămas bun, îi zise Rândunica.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prinţul.

— E iarnă, răspunse Rândunica şi curând va cădea zăpada rece. În Egipt soarele cald străluceşte deasupra palmierilor verzi, iar crocodilii îi privesc alene, tolăniţi în mâl. Tovarăşii mei îşi făuresc cuiburile în Templul de la Baalbec, iar porumbeii albi şi rozacei îi privesc şi gunguresc. Iubitul meu Prinţ, trebuie să te părăsesc, dar nu te voi uita niciodată, iar primăvara viitoare îţi voi aduce două nestemate minunate în locul acelora pe care le-ai dăruit; rubinul va fi de un roşu mai aprins decât al trandafirului, iar safirul va fi la fel de albastru ca azurul mării.

— În piaţa din vale, zise Prinţul Fericit, o fetiţă vinde chibrituri. Ea a scăpat chibriturile în rigolă şi toate s-au stricat. Tatăl ei o va bate dacă nu se va înapoia acasă cu câţiva bănuţi, de aceea plânge. Nu are ciorapi şi nici ghetuţe în picioare, iar căpşorul ei este descoperit. Scoate-mi şi celălalt ochi şi dă-i-l, iar tatăl nu o va bate.

— Voi rămâne încă o noapte cu tine, zise Rândunica, dar nu îţi pot scoate ochiul, căci vei rămâne orb.

— Rândunică, Rândunică, micuţă Rândunică, zise Prinţul, fă cum te rog!

Atunci Rândunica smulse şi celălalt ochi al Prinţului, cobori vijelios şi, trecând în zbor ca o săgeată pe lângă fetiţa cu chibrituri, îi lepădă în palmă preţioasa piatră. „Ce minunat ciobuleţ de sticlă!” strigă fetiţa bucuroasă şi, râzând, alergă veselă spre casă.

Rândunica se înapoie la Prinţ şi îi spuse:

— Acum eşti orb, aşa că voi rămâne cu tine pentru totdeauna.

— Nu, micuţă Rândunică, îi zise sărmanul Print. Trebuie să pleci în Egipt.

— Voi rămâne cu tine pentru totdeauna, repetă Rândunica şi se culcă la picioarele Prinţului.

A doua zi Rândunica stătu tot timpul cocoţat pe umărul Prinţului istorisindu-i ce văzuse pe meleaguri străine. Îi povesti despre ibişii roşcaţi care stau în şiruri lungi pe malurile Nilului şi pescuiesc cu ciocul peştişori aurii; despre Sfinxul cel Bătrân cât lumea însăşi, care le ştie pe toate şi trăieşte în pustiul de nisip; despre neguţătorii ce păşesc agale pe lângă cămile, depanând boabele mătăniilor de chihlimbar; despre Regele Munţilor din Lună, care e negru ca abanosul şi proslăveşte un glob de cleştar; despre uriaşul şarpe verde ce doarme într-un palmier şi este hrănit cu turtă dulce de către douăzeci de preoţi precum şi despre pigmeii care se avântă pe un lac mare, pe frunze late şi netede şi veşnic se războiesc cu fluturii.

— Draga mea Rândunică, zise Prinţul Fericit, tu povesteşti lucruri minunate, dar mai minunate decât orice sunt suferinţele bărbaţilor şi femeilor. Nu există Taină mai adâncă, decât Mizeria însăşi. Zboară, rogu-te, peste oraşul meu, apoi povesteşte-mi ce ai văzut.

Rândunica zbură deasupra măreţului oraş şi îi văzu pe bogătaşi veselindu-se în casele lor somptuoase, pe când cerşetorii se milogeau la porţile lor. Zbură prin uliţele sordide şi văzu copii cu chipuri palide de foame uitându-se apatici spre străzile întunecoase. Sub arcada unui pod, doi băieţei se culcaseră îmbrăţişaţi, străduindu-se să se încălzească unul pe celălalt. „Ce foame ne este!”, scânceau copilaşii.

— Ia luaţi-o din loc! N-aveţi voie să staţi aici! se răsti Paznicul, iar copiii porniră prin ploaie.
Rândunica zbură înapoi la Prinţ şi îi povesti ceea ce văzuse.

— Sunt acoperit cu aur pur, zise el. Trebuie să mă despoi, foiţă cu foiţă şi să le dăruieşti sărmanilor mei. Oamenii cred că aurul îi poate face fericiţi.

Foiţă după foiţă de aur fin desprinse Rândunica până când Prinţul Fericit deveni posomorât şi cenuşiu. Foiţă după foiţă de aur fin le dărui săracilor, iar copiilor li se îmbujorară obrajii şi începură să se joace, râzând voioşi pe străzi. „Avem pâine acum!” strigau ei.

Apoi se aşternu zăpada, iar după zăpadă veni gerul. Drumurile păreau făurite din argint, atât de tare sclipeau şi scânteiau. Ţurţuri lungi, ca nişte pumnale de cristal atârnau de streşinile caselor; lumea umbla îmbrăcată în blănuri, iar băieţi cu căciulite roşii se dădeau pe gheţuş.

Biata Rândunică simţea că îi este tot mai frig, dar nu o lăsa inima să-l părăsească pe Prinţ, căci îl iubea tare mult. Ciugulea firimiturile din faţa brutăriei când brutarul nu era atent şi se chinuia să se încălzească fluturându-şi aripile.

În cele din urmă îşi dădu seama că va pieri şi, adunându-şi puterile, zbură şi se mai aşeză încă o dată pe umărul Prinţului.

— Adio, Prinţul meu drag! murmură Rândunica. Lasă-mă să-ţi sărut mâna.

— Mă bucur că în cele din urmă te vei duce în Egipt, micuţă Rândunică, zise Prinţul. Ai stat prea mult aici, dar înainte de-a pleca, dă-mi o sărutare, căci te iubesc.

— Nu în Egipt plec, ci în palatul morţii, răspunse Rândunica. Nu-i așa că moartea e soră bună cu somnul? Şi după ce îl sărută pe buze pe Prinţul Fericit, căzu moartă la picioarele lui.

În clipa aceea se auzi un troznet ciudat înăuntrul statuii, ca şi când ceva s-ar fi sfărâmat. Fapt este că inima de plumb crăpase exact în două. De bună seamă că era un ger cumplit!

A doua zi dis-de-dimineaţă primarul se plimba prin piaţă însoţit de consilierii municipali. Când ajunse în dreptul soclului, ridică ochii spre statuie.

— Doamne, ce jerpelit mai arată Prinţul Fericit! exclamă el.

— Cu adevărat jerpelit! îi ţinură isonul consilierii, care totdeauna îi dădeau dreptate primarului.
Şi se opriră cu toţii ca să-l privească.

— Rubinul a căzut de pe spadă, ochii i-au dispărut şi nici poleială nu mai are, zise primarul. De fapt, arată ca un cerşetor!

— Ca un cerşetor! îl îngânară consilierii.

— Iar la picioarele lui, ia priviţi: o pasăre moartă! Musai să publicăm o hotărâre, interzicând păsărilor să-şi dea duhul pe aici! Iar secretarul de la primărie pe dată notă sugestia starostelui. Ca urmare, Prinţul Fericit fu dat jos de pe soclu.

— Deoarece nu mai e frumos, nici folositor nu mai este! spuse profesorul de arte de la universitate.

Apoi topiră statuia într-un furnal, iar primarul convocă întrunirea Corporaţiei pentru a decide ce trebuie făcut cu metalul.

— O altă statuie, zise primarul. Şi, de bună seamă, va fi statuia mea.

— Ba a mea! strigară pe rând consilierii municipali şi începură să se certe.

Şi încă se sfădeau când i-am auzit ultima oară.

— Ce ciudat! grăi şeful echipei către muncitorii de la topitorie. Inima de plumb crăpată nu se topeşte în furnal! Trebuie să o aruncăm!

Şi o aruncară pe un morman de gunoaie, unde zăcea moartă şi Rândunica.

— Adu-mi din oraş două lucruri din cele mai de preţ, ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb şi trupul Rândunicii.

— Dreaptă alegere ai făcut! zise Dumnezeu. Rândunica va cânta de-a pururi în grădina Paradisului meu, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur.”

Poveştile acestor femei au atins corzi atât de sensibile în inimile cititorilor,  încât aproape toate au fost traduse în mai multe limbi şi adaptate pentru scenî şi film. Capitolul de faţă nu încearcă să se substituie criticii literare, ci sugerează faptul că milioane de cititori au înţeles aceste romane şi, mai ales, mesajele lor despre amante.

Jane Eyre

În 1874, Charlotte Bronte, fiica retrasă a unui tânăr paroh, a uimit lumea literară cu Jane Eyre, un roman despre o altă tânără rezervată a cărei poveste de dragoste continuă să impresioneze şi în prezent cititorii prin forţa sa de sugestie. Jane este o eroină neobişnuit, o orfană micuţă şi urâtă. În perioada şederii sale într-un cămin pentru copiii nobililor săraci, Jane este educată să devină profesoară pentru copiii aristocraţilor. Îşi însuşeşte toate talentele pe care fetele nobile trebuie să le afişeze pentru a impresiona potenţialii soţi: dans, pictură, croşetat, limba franceză. De asemenea, are principii solide, este independentă şi incoruptibilă.

Jane este imediat aruncată în lumea reală a iubirii ilicite. Prima ei slujă este aceea de institutoare a micuţei Adele, pupila unui nobil de ţară, Edward Rochester. Rochester are treizeci şi cinci de ani, o mină mohorâtă, privirea încruntată şi o fire irascibilă. Cu Jane se poartă uneori sever şi distant, iar alteori o tachinează sau îi face confidenţe.

Într-un astfel de moment, Rochester îi dezvăluie că Adele este fiica naturală a amantei sale de o noapte, Celine Varens, o “balerină” franţuizoaică decedată. El îi poveşteşte lui Jane că, deoarece a crezut că “silfida galică” îl adora în ciuda faptului că nu era prea chipeş, “a instalat-o la un hotel; i-a angajat un set complet de servitori, i-a luat trăsură, caşmir şi diamante, dantelă etc.” Într-o seară, Rochester şi-a surprins amanta cu alt iubit, “un tânăr vicios şi fără minte”. Cuprins de gelozie, a rămas asscuns, trăgând cu urechea la conversaţia lor vulgară. Când Celine şi-a bătut joc de el, afirmând că era urât şi diform, el s-a vindecat pe loc de “marea lui pasiune” pentru ea.

Rochester a păşit în camera de hotel a lui Celine şi i-a poruncit să îşi facă bagajele şi să plece. Apoi l-a provocat pe tânăr la duel şi i-a înfipt un glonţ “într-unul din braţele lui subţiri şi emaciate”. Dar ce era de făcut cu micuţa Adele, despre care Rochester a presupus, în mod greşit, că era fiica lui? “Am… scos bietul copil din mizerie şi din Paris şi l-am transplantat aici, să crească în solul săsnătos al unei grădini de ţară englezeşti.”

Povestea lui Rochester rezumă părerea lui despre amante, o părere pe care şi Jane o împărtăşeşte. Amanta este o femeie decăzută, cu intelect şi moralitate discutabile. Este trădătoare şi mercantilă, instabilă şi adesea de o naţionalitate străină, iar bărbatul care se însoţeşte cu ea îşi periclitează situaţia.

Deşi o guvernantă “bizară şi neexperimentată” în vârstă de optsprezece ani nu ar părea o confidentă potrivită pentru astfel de dezvăluiri, Jane acceptă povestea ca pe un omagiu adus discreţiei sale. Ea este la fel de discretă şi în privinţa nebunei de la mansardă.  Nu trece mult până când Jane îşi dă seama că este îndrăgostită de Rochester.

Acesta, însă, îi face o curte ostentativă unei frumoase bogate şi snoabe, cu care Jane crede că el se va căsători. Dar el manevrează în aşa fel situaţia, încât Jane nu se poate abţine şi-i mărturiseşte dragostea pentru el. “Credeţi că, dacă sunt săracă, necunoscută, urâtă şi mică, sunt şi lipsită de suflet şi de inimă?” Auzind acestea, Rochester o cere în căsătorie. “Îţi ofer mâna mea, inima mea şi o parte din toată averea mea”, îi spune el. “Îţi cer să îţi petreci viaţa alături de mine, să fii al doilea suflet al meu şi cel mai bun companion al meu pe pământ.”

Rochester o asigură că nu a intenţionat niciodată să se căsătorească cu o altă femeie. Fericirea lui Jane este umbrită doar de îngrijorarea cu privire la lipsa ei de resurse financiare. “Nu vreau să fiu varianta englezească a lui Celine Varens. Voi rămâne guvernanta lui Adele”, îl anunţă ea.

Vine şi ziua nunţii. În timp ce stau în faţa preotului la altar, un străin întrerupe ceremonia, declarând: “Domnul Rochester are o soţie în viaţă.”

Universul lui Jane se sfărâmă. Femeia ascunsă la mansarda conacului Rochester este soţia lui legitimă, “nebuna, reaua şi abrutizata” Berta Mason, vlăstarul otrăvit a trei generaţii de femei nebune, ca să nu mai vorbim de faptul că erau de neam străin. Jane a evitat în ultimul moment să facă din Rochester un bigam. Ba mai rău, “omul acela aproape că m-a transformat în amanta lui: trebuie să fiu de piatră faţă de el”, se jură ea.

Disperat, o roagă pe Jane să meargă cu el în sudul Franţei, ca să trăiască în calitate de soţ şi soţie. “Nu te teme că am vrut să te ispitesc, ca să te fac amanta mea”, insistă el. Pentru a o convinge, Rochester îi descrie amantele care au urmat după Celine Varens: Giacinta, o italiancă “violentă şi lipsită de principii” şi Clara, o nemţoaică “voinică, fără minte şi neimpresionabilă”. “Am dus o viaţă josnică. A-ţi face o amantă este aproape la fel de rău ca a cumpăra o sclavă: ambele sunt adesea, prin firea lor, dar şi prin poziţie, inferioare… Nici nu vreau să-mi amintesc de vremurile petrecute alături de Celine, Giacinta şi Clara.”

Pentru a nu cădea în ispita de a deveni amanta englezoaică a lui Rochester, Jane fuge la ţară. Rătăceşte fără bani, îngheţată şi aproape moartă de foame, până când, în cele din urmă, întâlneşte două călugăriţe devotate  şi pe fratele lor, un fanatic religios, St. John Rivers. După ce o repun pe picioare pe Jane, fraţii îi asigură un trai modest, dar onorabil, ca profesoară pentru copiii de la ţară. Uneori Jane regretă ce a pierdut: “viaţa în Franţa, ca amantă a lui Rochester; înnebunită de dragoste jumătate din timp… sclavă într-un paradis prostesc, la Marsilia”.

Viaţa simplă a lui Jane se complică printr-o cerere în căsătorie din partea lui St. John, care îi propune să-l însoţească în India, unde el urma să plece ca misionar. Jane nu îl iubeşte şi ştie că el o vede doar ca pe o tovarăşă de viaţă. În timp ce încearcă să ajungă la o decizie, află că un unchi necunoscut a murit, lăsându-i o avere. Devenind brusc independentă, Jane se grăbeşte să-l regăsească pe Rochester, cu care acum se poate împrieteni fără să devină amanta lui.

Între timp, Rochester a ajuns un om nenorocit. Soţia lui nebună a dat foc conacului şi a murit în incendiu. Rochester a supravieţuit, cu arsuri grave şi orb, dar rămânând la fel de îndrăgostit de Jane ca şi ea de el. “Jane, vrei să te căsătoreşti cu mine?” o întreabă el încet. “Da, domnule”, îi răspunde ea cu inima plină de bucurie.

Voinţa de fier a lui Jane şi tăria ei de caracter, susţinută prin câteva intrgi bine gândite, o salvează de la josnicia statutului de amantă. Numai în cadrul căsătoriei, ne spune Charlotte Bronte, Jane se poate bucura pe deplin de forţa magnetică a atracţiei reciproce care există între ea şi Rochester.”

Abbott, Elizabeth. (2005). O istorie a amantelor, Bucureşti: Editura Lider, p. 397-399

Dacă vreţi să lecturaţi Jane Eyre de Charlotte Bronte, găsiţi cartea online aici, dacă doriţi să vizionaţi filmul online, îl găsiţi aici.